Nu e ușor să susții oamenii în pierderile vieții lor. Este multă neputință, durere, fragilitate..dar și un reminder puternic despre Darul acesta numit Viață.🕊️

Lucram recent în terapie cu o doamna dragă și discuția ne-a dus la teama ei de moarte.

Este o temă foarte frecventă în cabinet – uneori ca parte dintr-un tablou clinic al tulburărilor de anxietate, alteori mascată sub diverse comportamente, atitudini și alegeri din spectrul autosabotajului. samd.

Este o temă sensibilă, grea, uneori evitată cu orice preț, dar atât de necesar de adus în lumină.

De altfel, teama de moarte este cum o numesc eu “teama-rădăcină” – teama care se afla la baza tuturor temerilor noastre.

Teama care ne împiedică SĂ TRĂIM plenar miracolul și bucuria Vieții în acord cu Sufletul nostru.

De aceea a lucra cu ea, produce eliberări surprinzatoare în foarte multe planuri.

Însă pentru a lucra cu aceasta teamă e nevoie de mult curaj și de o sinceritate radicală cu noi înșine, pentru a ne putea răspunde la întrebări dure și a ne deschide catre o viziune destructurantă a ceea ce numim noi Eul nostru.

Explorând propria teamă de moarte, ca să înțelegem ce anume ne înspăimântă legat de ea, e bine să ne întrebăm:

De ce îmi e teamă de fapt?

– de necunoscut?

– de lipsa de control?

– că pierd acele lucuri și aspecte de care m-am atașat în viața asta: corpul fizic, persoanele dragi,aspectele materiale?

– de materia care se întoarce în materie și trece printr-un proces inevitabil de degradare?

– de singurătatea mea – pt că da, între inspirul de la naștere și ultimul expir de la finalul acestei vieți, experimentăm diverse forme de singurătate, însă singurătatea din momentul morții este cu totul altceva…

– de neființă și incertitudinea că va mai fi ceva după?

etc.

Apoi sunt regretele: „că n-am luat totul de la viață”, cum spune cântecul, cu alte cuvinte că nu am trăit suficient clipele cadou din această viață, că nu am apucat să mă împac cu cineva, că nu i-am spus ca îl/o iubesc, că nu am apucat să experimentez diverse lucruri, etc.

Îmi amintesc un studiu făcut în urmă cu câțiva ani cu oameni cu boli în faza terminală, aflați la linia de finish a vieții. În topul regretelor pe patul de moarte se afla regretul că nu au petrecut suficient timp cu cei dragi si regretul că nu au făcut acel lucru trăznit la care visaseră în secret.

Se pare că a fi împăcat cu ideea de moarte, presupune să te pregătești pt ea din timpul vieții. Cum? În acord deplin și parteneriat cu Sufletul tău. Și mai cum? Bucurandu-te cu nesaț de cadoul neprețuit al Vieții ACUM. Nu mâine, nu în concendiul viitor, sau dupa ce îți dai și ultimul examen de specializare, ori ridici casa visurilor tale.

Discutam cu cineva drag despre cum această teama viscerală de moarte este mult mai acută la omul modern. Civilizațiile străvechi onorau moartea și o considerau poate cel mai semnificativ moment al vieții – „marea trecere”, o sărbătoare a trecerii într-o noua etapă. În acest mindset își creșteau și copiii, într-o abordare a vieții ciclicle: spirala vieții și timpul circular. „Samsara” din mitologia indiană.

Nu mai departe de aici, vechii daci plângeau când se năștea un copil pt ca întrezăreau frumusețea dar și încercările pe care urma să le parcurgă micuțul în calatoria lui pe acest pământ și râdeau și se veseleau când cineva trecea dincolo, pt că ei „știau” (și nu cognitiv!), că există ceva mult mai mare după.

Omul modern se teme crunt de moarte, pentru ca a fost „antrenat” să se teama de moarte, dat fiind modul in care este privita moartea de noi, cu teamă și oripilare.

De altfel, dintre toate temerile care compun teama de moarte, cele pe care le regăsesc cel mai frecvent la oamenii cu care lucrez sunt legate de teama că nu e nimic dincolo, apoi sentimentul de lipsa de control și apoi atașamentele (de corp, materie, oameni).

Făcând iarăși o paralelă: omul străvechi SIMȚEA (intuitiv) mai mult decât GÂNDEA, omul modern împuternicește cunoașterea mentală (uneori biasata de programe inconștiente). Creierul nostru, de altfel, a suferit transformări structurale semnificative, dezvoltând zona cerebrală consacrată minții analitice.

Realitatea este că mintea noastră este veșnic în căutare de probleme (în buddhism este folosit conceptul de „monkey mind” – maimuța nebună care sare din creangă în creangă în cautare de probleme). Este o funcție care ne-a servit, indiscutabil, dpdv ontogenetic, ferindu-ne de pericole reale în zorii omenirii și asigurând supraviețuirea speciei, azi însă reprezinta una dintre sursele marilor suferințe umane.

Atunci când adresez nevoia de control cu clienții mei, îi invit să se raporteze la cât control au în timpul somnului. Realitatea este că, în fiecare seară și de câte ori mergem la culcare, facem un act de mare curaj și încredere, pt ca în esență habar nu avem dacă ziua următoare ne mai trezim. Freud numea somnul anticamera morții.

Cât despre atasamentul de corpul si lumea materiala, tot cu clienții mei explorez momentele în care au trait oniric emoții și stări extatice. Realitatea este că noi toți am avut vise în care am simțit aievea o plajă amplă de emoții intense, poate chiar extatice. Or asta a fost posibil in somn, deci în absenta corpului fizic.

Firește că este important să onorăm trupul, el este templul sufleului nostru și, in general canalul prin care descărcăm informații din spații mai mult sau mai puțin subtile. Insa e important sa învățăm să onorăm templul, dar să nu uităm de Suflet, pentru care Dumnezeu, sau Creatorul, sau Inteligenta Superioara (cum vreți să numiți) ne-a lasat ca instrument acest vehicul incredibil de complex.

Procesul de alchimizare a ideii de moarte este unul intim, moartea însăși este unul dintre cele mai intime acte umane. Fiecare rezonează cu anumite abordări în acest proces personal.

O direcție care mi se pare semnificativă este să ne propunem să investim tot mai mult în Suflet și mai puțin în materie. Pentru că în ceea ce investim atenție, energie, timp și așteptări devine foarte important pentru noi. Vedem asta în viața noastră de zi cu zi: în relații, profesie etc.

Poate ca e momentul să investim înțelept energia si atenția noastră pentru a ne asigura că atât viața cât și moartea nu ne mai sperie si nici nu ne împiedică să pășim catre măreția care există în fiecare dintre noi.

Si de asemenea, cred ca e momentul sa învățăm sa ne bucuram liber si autentic de acest cadou numit Viață. Atat cât este, așa cum este. Copiii noștri ne sunt cei mai buni profesori pt asta: pentru ei nu există trecut sau viitor, cel mai important este acest ACUM și bogăția din el.🫶🕊️

Pentru că realitatea este că ne temem de moarte direct proporțional cu cât ne temem de viață.

Viață cu multă iubire și sens să avem!

Valeria Virlan

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.