Congresul de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878) a reglementat într-o anumită formă situaţia pe continent ca urmare a războiului ruso-turc (1877-1878) şi pe fondul problemei reprezentate de criza în care se afla Imperiul Otoman. Zona Balcanilor a reprezentat o problemă spinoasă, în cadrul lucrărilor congresului, de interes pentru marile puteri continentale care ţinteau să îşi adjudece o influenţă cât mai mare şi totodată unul dintre obiectivele centrale pentru organizarea reuniunii.
Austro-Ungaria şi Anglia, alături de Franţa şi Germania, au cerut organizarea unui congres care să dezbată situaţia apărută în Europa, după înfrângerea Imperiului Otoman. Întâlnirea celor şapte mari puteri europene (Austro-Ungaria, Franţa, Germania, Anglia, Italia, Rusia şi Imperiul Otoman) viza, în primul rând, revizuirea înţelegerilor de la San Stefano, potrivit ”European Diplomacy in Crisis. Lessons From the Congress of Berlin of 1878”, autor Nina Markovic Khaze, în lucrarea ”Reform, Revolution and Crisis in Europe” (Routledge, 2019).
Cancelarul Otto von Bismarck, gazda reuniunii şi preşedintele lucrărilor congresului, a îndeplinit rolul de mediator, statele participante având calitatea de actori direct implicaţi în procesul de negociere au fost Austro-Ungaria, Rusia, Marea Britanie, Franţa, Italia, iar Imperiul Otoman, deşi parte vizată de negocierile purtate şi de cobeligerantă în războiul ruso-turc, a avut rolul de invitat observator, potrivit https://ww1.habsburger.net/. Guvernele de la Berlin, Viena şi Londra erau interesate de contrabalansarea influenţei Rusiei în Balcani.
Bulgaria a devenit principat independent cu o simbolică relaţie de dependenţă cu Imperiul Otoman, Serbia, România şi Muntenegru au devenit state independente, eliberate de controlul otoman. Austro-Ungaria îşi consolida influenţa în Bosnia şi Herţegovina prin semnarea unui acord comun cu prevederi militare. Statutul Novi Pazar era, de asemenea, reglementat printr-un acord cu Austro-Ungaria, fiind legătura statului Bosnia şi Herţegovina cu partea europeană a Imperiului Otoman, indică sursa citată anterior şi unde armata austriacă amplasase un dispozitiv militar.
Una dintre rezultantele Congresului de la Berlin a fost şi parafarea alianţei dintre Austro-Ungaria şi Germania, mai ales că puterea de la Viena era interesată de configurarea unei uniuni cu un partener puternic pentru a concretiza o contrapondere la Rusia. Transpunerea în fapt a alianţei dintre Berlin şi Viena a avut loc în 1879. Pentru Austro-Ungaria, Congresul a fost un succes în aspectele de politică externă, însă în plan intern avea să reprezinte un impact destul de necuantificat pentru politică internă. Ocuparea Bosniei şi Herţegovinei avea să agraveze problematica naţionalităţii, iar întărirea elementului slav în regiune avea să reprezinte un factor periculos pentru echilibrul etnic.
Urmare a negocierilor, Imperiul Otoman se angaja să plătească Rusiei despăgubiri de război şi să cedeze patru regiuni din Caucaz.
În ce priveşte România, tratatul de pace, încheiat la 1/13 iulie 1878, conţinea câteva prevederi importante: art. 43-54 ale tratatului stipulau recunoaşterea independenţei de stat a României, însă cu condiţionarea introducerii unor modificări cu privire la acordarea cetăţeniei străinilor; articolul 46 prevedea că Dobrogea, împreună cu Delta Dunării şi insula Şerpilor, revenea statului român, însă traseul frontierei era impus arbitrar excluzând Silistra; judeţele din sudul Basarabiei Cahul, Bolgrad şi Ismail erau reîncorporate Rusiei. Parlamentul României avea să ia act de conţinutul tratatului şi să voteze, în toamna anului 1878, moţiuni prin care a exprimat adânca mâhnire faţă de acele hotărâri care au impus ţării ”dureroase sacrificii”, potrivit volumelor Istoria Românilor (vol.VII, tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003) şi ”O istorie sinceră a poporului român” (Editura Univers Enciclopedic, 2008). Articolul 5 al tratatului preciza în dreptul României recunoaşterea independenţei: ”Sublima Poartă recunoaşte independenţa României şi (…) până la încheierea unui tratat direct între Turcia şi România, supuşii români se vor bucura de toate drepturile asigurate supuşilor celorlalte puteri europene”, potrivit volumului ”Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor 1774-1918” (coord: Iulian Oncescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011).
Sursa foto: historia.ro
Expansiunea navală a Rusiei a fost limitată la reuniunea de la Berlin, Cipru intra temporar sub administrare britanică, indică https://www.oxfordreference.com/.
Congresul de la Berlin a recunoscut independenţa unor state şi modificări de graniţe, iar alte ţări au intrat sub protectoratul unor mari puteri. Pe termen lung, implicaţiile reuniunii de la Berlin au influenţat organizarea teritorială în Europa de Sud-Est. După acest congres, Anglia devenea o putere europeană prin securizarea rutelor spre Egipt, neutralizând anumite ambiţii ale Rusiei şi ajutând indirect Imperiul Otoman, Franţa obţinea o cale şi mai liberă spre politica sa de expansiune în Africa, potrivit volumului ”European Diplomacy in Crisis. Lessons From the Congress of Berlin of 1878”, (autor Nina Markovic Khaze, ”Reform, Revolution and Crisis in Europe”, Routledge, 2019). După Congresul de la Berlin, în ciuda soluţiilor adoptate, în relaţiile dintre marile puteri s-au instalat germenii viitoarei competiţii pentru putere pe continent, astfel coagularea sistemelor de alianţe de la sfârşitul secolului XIX anunţa posibilitatea unei confruntări de proporţii între blocurile de state. AGERPRES/
Sursa foto: ww1.habsburger.net
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
