Făceam cercuri largi cu tricicleta pe aleea din fața blocului. Pedalam lent, complet absorbit de câteva repere: un copac, o gură de canal, ușa blocului, fereastra deschisă de la bucătăria doamnei Beloiu. Era o după-amiază excesiv de caldă, țîrîiau cicoriile în aerul încins și mirosea a gunoi. Vedeam umerii doamnei Beloiu rotindu-se ritmic. Am lăsat deoparte tricicleta și m-am cățărat pe trunchiul pomișorului din fața bucătăriei. Îmbrăcată în negru, soțul îi murise de puțină vreme, doamna Beloiu frământa un aluat pe masa de lemn. Răsucea coca, apăsa și întorcea cu gesturi exacte, blânde. Mă uitam vrăjit. Pentru o secundă și-a îndreptat ochii spre mine, a fost neașteptat. Nu mai știu ce am simțit. Poate frică, poate încântare, poate rușine, ceva indicibil, ceva necunoscut. Am căzut din copac. A fost acela momentul în care copilăria s-a copt.
de Mario Barangea
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
