Autorii de literatură SF s-au aruncat „cu capul înainte”, fără a avea un model teoretic clar al fenomenului de trecere a timpului. Majoritatea presupun că materia pe care o vedem în prezent mai există și în trecut, într-o infinitate de exemplare, deși n-au nici cea mai mică dovadă în acest sens.
Pe urmă, mai presupun ei că, odată ajuns în trecut, se pot face unele modificări, iar acestea vor afecta, inevitabil, viitorul din care au plecat. Dar dacă, totuși, în urma acelei călătorii, cauzalitatea nu se mai păstrează, iar prezentul din care au plecat rămâne identic?
O altă idee, de această dată aberantă, e că un om care călătorește în timp s-a putea întâlni cu el însuși. După mine, varianta logică corectă ar fi următoarea: atunci când călătorește în trecut, existența lui să dispară treptat de pe toată lungimea timpului pe care l-a parcurs, iar viața lui să devină „mai scurtă”. În cazul călătoriei în viitor, ar trebui ca existența să i se lungească, întocmai ca un elastic bine întins. Astfel., se exclude posibilitatea călătorului temporal de a se întâlni cu propria persoană, întrucât călătoria însăși îl transformă în altceva, într-un om mai „scurt” sau mai „lung” văzut de pe axa timpului.
În acestă ipoteză, cineva nu poate călători într-un trecut în care nu a existat, deci înainte de momentul nașterii sale. Dar putem lua în considerare și varianta în care comprimarea temporală îl poartă dincolo de momentul nașterii. Aici ar trebui să se întâmple ceva bizar și periculos, anume ca existența lui să se inverseze, întocmai ca un deget de mănușă pe care îl întoarcem pe dos spre interior. Aceasta va duce, inevitabil, la deformarea totală a personalității sale, cu inversarea straturilor de memorie, dar și a structurii sale anatomice și ar duce, cel mai probabil, la moartea sau la transformarea lui într-o „legumă”, exact ca în cazul unui arc comprimat care se dă peste cap. Iar dacă va încerca să călătorească prea departe în viitor, pe lângă faptul că nu va întâlni pe nimeni, s-ar putea produce un fel de „diluare” a personalității sale, dar și a corpului somatic, până în punctul în care acesta s-ar scinda, exact ca un arc care e întins prea mult și cedează, rupându-se în două bucăți. În nici un caz n-ar fi posibilă întâlnirea cu el însuși, deoarece călătoria în sine îi va afecta dimensiunea corpului temporal.
Ar fi de menționat că, în urma acestei „excursii” în trecut, călătorul temporal va dispărea din toate momentele existenței sale, care va fi uitată de toți contemporanii săi, iar la revenirea în prezent, memoria tuturor va reveni la starea inițială. Dacă se duce în viitor, ar apărea un fenomen ciudat de „decalare” a amintirilor, care n-ar mai corespunde cu momentul când s-au întâmplat evenimentele, iar ceilalți oameni și-ar aminti de el ca fiind mai tânăr decât era în realitate la momentul când a trăit în timpul respectiv.
de Gilly Graur
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
