28 C
București
duminică, iunie 23, 2024

Cetatea Vaticanului a devenit stat suveran – 95 de ani

Cu o suprafaţă de doar 44 de hectare şi puţin peste 600 de rezidenţi, Statul Vatican este cel mai mic stat independent din lume, atât ca număr de locuitori, cât şi ca extindere teritorială. Graniţele sale sunt delimitate de ziduri şi, în Piaţa Sf. Petru, de banda de travertin care uneşte cele două aripi ale colonadei. Pe lângă teritoriul propriu al statului, jurisdicţia Vaticanului se extinde într-un anumit sens şi asupra unor zone din Roma şi din afara Romei, care se bucură de dreptul de „extrateritorialitate”, se arată pe site-ul oficial al Statului Cetăţii Vaticanului, https://www.vaticanstate.va/.

Situat în partea de vest a Romei (Vaticanus Ager), Statul Cetăţii Vaticanului (Cetatea Vaticanului) cuprinde Bazilica Sf. Petru, palatele şi grădinile Vaticanului. Piaţa Sf. Petru este supusă dreptului internaţional, trebuind să fie permanent accesibilă publicului; ea se află sub paza poliţiei italiene. Întregul Stat al Cetăţii Vaticanului este înscris, la cererea sa, din ianuarie 1960, în Registrul internaţional al bunurilor culturale sub protecţie specială, creat prin Convenţia internaţională asupra protecţiei bunurilor culturale, semnată la Haga, la 14 mai 1954, se arată pe site-ul https://mae.ro/. Din 1984, întregul stat-oraş Vatican face parte din Patrimoniul Mondial Cultural şi Natural UNESCO, potrivit https://whc.unesco.org.

Statul Cetăţii Vaticanului a luat naştere odată cu Tratatul de la Lateran, semnat la 11 februarie 1929 între Sfântul Scaun, reprezentat de secretarul de stat, cardinalul Pietro Gasparri, şi Italia, reprezentată de primul-ministru Benito Mussolini, prin care şi-a stabilit personalitatea de organism suveran de drept internaţional public, constituit pentru a asigura Sfântului Scaun, în calitatea sa de instituţie supremă a Bisericii Catolice, „independenţa absolută şi vizibilă şi garantându-i o suveranitate incontestabilă chiar şi în domeniul internaţional”, aşa cum se indică în preambulul Tratatului menţionat anterior.

Biserica Catolică îşi îndeplineşte misiunea evanghelică atât prin diferitele biserici particulare şi locale, cât şi prin guvernul său central, în frunte cu Pontiful Suprem şi organismele care îl asistă în exercitarea responsabilităţilor sale faţă de Biserica universală (Sfântul Scaun), potrivit https://www.vaticanstate.va/.

Forma de guvernare este monarhia absolută. Şeful statului este Pontiful Suprem (papa, ales pe viaţă de Conclavul Cardinalilor), care are depline puteri legislative, executive şi judiciare. Aceste puteri, pe perioada locului vacant, sunt delegate Colegiului Cardinalilor. Puterea legislativă, pe lângă Pontiful Suprem, este exercitată în numele acestuia de o Comisie formată dintr-un Cardinal Preşedinte şi alţi Cardinali, numiţi pentru un mandat de cinci ani. Puterea executivă este delegată preşedintelui Comisiei care, în această calitate, ia numele de preşedinte al Guvernoratului şi este asistat de secretarul general şi de secretarul general adjunct. De el depind Direcţiile şi birourile centrale în care este organizat Guvernoratul, adică complexul de organisme prin care se exercită această putere. Puterea judecătorească este exercitată, în numele Pontifului Suprem, de către organele instituite conform sistemului judiciar al statului.

Papa este conducătorul absolut al Sfântului Scaun. Ales pe viaţă, la 13 martie 2013, actualul Suveran Pontif este Papa Francisc (nume laic – Jorge Mario Bergoglio, cetăţenie argentiniană).

Statul Vatican are propriul drapel caracterizat prin două câmpuri divizate vertical, unul galben, lipit de lance, celălalt alb în care apare tiara pontificală cu cheile încrucişate. Îşi bate propria monedă, care în prezent este euro, şi îşi emite propriile mărci poştale. Un cotidian, „L’Osservatore Romano”, fondat în 1861, este publicat în Vatican şi, din 1931, funcţionează şi postul Vatican Radio, care difuzează în întreaga lume în diferite limbi.

Nevoile de securitate ale Papei şi ale Statului sunt îndeplinite de Corpul Gărzii Elveţiene, înfiinţat în 1506, ai cărui membri poartă o uniformă care, conform tradiţiei, a fost concepută de Michelangelo, şi Corpul de Jandarmerie, responsabil de toate serviciile de securitate şi securitatea statului.

Termenul Vaticano a identificat, în vechime, zona mlăştinoasă de pe malul drept al Tibrului, între Ponte Milvio şi Ponte Sisto de astăzi, indică https://www.vaticanstate.va/.

În perioada regală şi pe tot parcursul epocii republicane, teritoriul a fost cunoscut sub numele de Ager Vaticanus şi s-a extins spre nord până la gura Cremerei, iar spre sud cel puţin până la Janiculum. În epoca imperială, începând cu secolul al II-lea d.Hr., este atestat toponimul Vaticanum care cuprindea o zonă ce corespunde aproximativ cu cea a Statului Vatican de astăzi. Pe vremea romanilor zona din afara oraşului Roma, a fost recuperată şi ocupată de vile, grădinile Agripinei – mama împăratului Caligula (37-41 d.Hr.) – şi necropole vaste dispuse de-a lungul arterelor principale. În grădinile mamei sale, Caligula a construit un mic circ pentru pregătirea carelor (Gaianum), renovat ulterior de Nero (54-68 d.Hr.). Se spune, potrivit surselor tradiţionale, că aici Petru a suferit martiriul în marea persecuţie împotriva creştinilor dusă la ordinul lui Nero, în anul 64 d.Hr.

De-a lungul Via Trionfale, care porneşte de la Piaţa Sf. Petru şi se îndreaptă spre nord, spre Monte Mario, au fost excavate mai multe grupuri de morminte, în timp ce de-a lungul Via Cornelia (vest) se află necropola cu mormântul apostolului Petru. După ce a liberalizat cultul religiei creştine prin celebrul Edict de la Milano, în anul 313 d.Hr., împăratul Constantin (306-337 d.Hr.) a început în jurul anului 324 d.Hr. construcţia unei biserici mari cu cinci nave, transept şi absidă, situată deasupra mormântului Sf. Petru. O scară şi un cvadriportic, în care cei nebotezaţi trebuiau să se oprească, completau construcţia. Între timp, circul neronian cădea treptat în ruină, multe dintre pietrele sale fiind folosite la construirea noii biserici. Şi tocmai pentru a proteja memoria Sf. Petru, Leon al IV-lea (847-855) va ridica, câţiva ani mai târziu, primele ziduri ale civitasului care vor lua numele de „Leoniana” şi care vor constitui nucleul spiritual al noii Rome medievale şi renascentiste.

Deşi papii locuiau în Palatul Lateran, mai multe clădiri au fost construite în zona Pieţii Sf. Petru, în special sub papii Eugen III (1145-1153) şi Inocenţiu III (1198-1216). Din 1309, scaunul papal a fost transferat la Avignon; Roma şi Bazilica Sf. Petru au rămas abandonate timp de peste un secol. În 1377, Papalitatea a revenit la Roma, dar a fost nevoie de aproximativ 50 de ani pentru a reda prestigiul oraşului. La mijlocul anilor 1400 problema posibilei reconstrucţii complete a Bisericii Sf. Petru a fost abordată pentru prima dată. Papa Nicolae al V-lea (1447-1455) l-a ales pe arhitectul Bernardo Rossellino să întocmească un proiect de extindere a Bazilicii, cu o nouă absidă provenind din cea constantiniană. Lucrările au fost începute, însă înaintarea turcilor şi căderea Constantinopolului, câţiva ani mai târziu, a dus la abandonarea lucrării. Între 1477 şi 1480, Papa Sixtus al IV-lea (1471-1484) a început construcţia unei capele – Capela Sixtină: decorată cu fresce de marii pictori italieni ai vremii, a fost inaugurată la 15 august 1483.

Mari modificări au fost făcute de Iulius al II-lea (1503-1513), între care, construcţia celebrei Curţi Belvedere pentru a lega Palatul Belvedere, al predecesorului său Inocenţiu al VIII-lea (1484-1492), aflat în nord, cu nucleul de clădiri medievale de la sud. Marii artişti ai vremii, Rafael şi Michelangelo, au fost chemaţi pentru a realiza fresce în apartamentele papale şi în Capela Sixtină. În acelaşi secol au fost realizate şi alte lucrări: Bazilica Sf. Petru, care după diverse evenimente a fost proiectată şi începută de Michelangelo la mijlocul secolului al XVI-lea şi a fost acoperită cu o grandioasă cupolă de Giacomo Della Porta. Biserica a fost apoi mărită de Maderno la începutul secolului al XVII-lea şi completată de Bernini, la mijlocul secolului al XVII-lea, cu pătratul grandios delimitat de cele două semicicluri de rânduri cvadruple de coloane, care i-a dat actualul aspect baroc, legând acest loc de rugăciune cu restul oraşului.

Cetatea Vaticanului a cunoscut în secolele XVII-XVIII un continuu declin. Împăratul Napoleon I a desfiinţat statul papal care a fost restaurat de Congresul de la Viena (1814-1815). Teritoriile sale au fost înglobate, cu excepţia Romei, în timpul procesului de unificare a Italiei (1859-1861), în nou creatul stat naţional italian. După mai bine de o mie de ani de existenţă, Statul Pontifical s-a destrămat în anul 1870, odată cu anexarea ultimelor sale teritorii la Regatul Italiei. În perioada 1870-1929, perioada în care papii nu mai dispuneau de suveranitate temporală, aceştia au continuat să exercite funcţia suverană de acreditare de reprezentanţi pontificali în statele europene ale timpului, potrivit lucrării ”Enciclopedia Statelor Lumii” (Editura Meronia, 2018) şi https://mae.ro/. AGERPRES

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.

Cele mai noi

Din aceeasi categorie