Cinematograful ”George Bacovia”, numit astfel din ’58, de la comemorarea de un an a poetului care, de altfel, locuise în apropiere. În interbelic s-a numit ”Cinema Rozica” iar după ’63 și-a schimbat din nou denumirea, devenind ”Progresul”. Se găsea la Șura Mare, între Cimitirul Bellu și Cimitirul Evreiesc. Astăzi zona e complet desfigurată, nu are niciun sens să pomenim despre prezent.
Avea cam 300 de locuri, un proiector vechi, încălzire cu lemne iarna și scaune tari, de lemn secular. Înspre anii ’80, înainte de a fi demolat, era complet degradat. Oameni și alte vietăți ciudate mișunau la orice vecernie cinematografică, difuzoarele semi-defecte distorsionau fantasmagoric sunetul & muzica filmelor. Pânza ecranului, cenușie și sumbră ca poemele lui Bacovia, reda halucinatoriu filme al căror nume îmi e imposibil să mi-l amintesc.
Când a fost transformat într-un morman de praf și moloz, a ieșit la iveală coridorul subteran care lega cele două cimitire.
Îngrămădirea de case meschine de alături a fost făcută și ea una cu pământul. E într-o altă lume acum și clădirea din cărămidă roșie netencuită dintr-o latură a cinematografului. Era un atelier de cruci acolo, dar mai înainte fusese o cârciumă zisă ”La trei păduchi”. Aici cânta sămbătă seara țambalagiul Boțogan, fratele Romicăi Puceanu.
Și așa mai departe.
Mario Barangea
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
