Cinismul antic era o filosofie a vietii intoarse inapoi la natura, a sfidarii conventiilor si a auto-expunerii, mai ales a expunerii in fata riscului. Era un act pur de filosofie practica, adica un mod de viata sau, altfel spus, un mod de a-ti testa ideile prin praxis. Iar praxisul cinic era legat de producerea celor mai incomode discursuri si a celor mai radicale gesturi. Cinismul era filosofia lui Diogene, cel care umbla gol pe strada si dormea intr-un butoi, cel care i-a spus lui Alexandru cel Mare sa se dea la o parte, ca-i face umbra.
Pe de alta parte, cinismul contemporan este – potrivit celebrei sintagme a lui Sloterdijk – „falsa constiinta luminata”. Spre deosebire de proletarii din secolul XIX, dojeniti de Marx ca se lasa pacaliti de stapani („nu stiu ce fac, dar o fac”, adica isi fac rau singuri), cinicii de azi stiu prea bine ce fac, dar continua sa faca aceleasi lucruri, adica isi fac rau si lor, dar si altora.
Refugiul in realism si luciditate al cinicului de azi este specific celui care, desi stie sau macar intuieste adevarul, continua sa traiasca in minciuna, adica se poarta si vorbeste ca si cum nu ar sti.
Un exemplu elocvent al noului cinism e rostogolirea aceluiasi discurs pseudo-pacifist, mai ales dupa ororile de la Bucea (nu „Bucha”, cum vad ca scriu multi, ca nu suntem englezi). Un cinic antic s-ar expune tuturor criticilor si ocarilor posibile si, daca ar fi pacifist, ar spune ca ucrainenii trebuie sa se predea, ba chiar sa se lase omorati. Insa cinicul de azi are sloganuri pacifiste, prefacandu-se ca nu intelege ce ar insemna pentru ucraineni pacea ruseasca si „denazificarea”.
Daniel Nica
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
