Dacă străzile și-ar linge gropile care taie adânc în asfalt, dacă pomii înalți s-ar putea în sfârșit făli cu coroana lor verde, am putea să îi vedem în toată splendoarea lor, nu prin vălul de ceață și poluare care îi acoperă si ii face să pară bătrâni și triști.
Oare am realiza că cerul este albastru, nu gri? Iar norii.. o, dar ce minunăție, norii ar fi ca în povești, albi și pufoși, buni de mâncat, nu ar mai avea o culoare dubioasă între alb murdar și gri deschis.
Cel mai mult mi-ar plăcea să merg pe mijlocul străzii și să ascult liniștea .. să ascult orașul cum respiră usurat. Dragul nostru oraș, obosit, muncit, tăvălit, peticit și îmbâcsit, ar putea în sfârșit, să iși tragă răsuflarea.
Frunzele ar alerga nestingherite pe alei, fără să fie calcate în picioare de mii de tălpi grele și grăbite.
Păsările ar putea să se facă în sfârșit auzite. Cântecul lor s-ar auzi până departe. Ce muzica minunată ar fi. Am sta înmărmuriți, ascultând fără să repirăm, glasurile mirobolante ale minunatelor creaturi lăsate pe Pământ să ne îmbete cu minunatele lor triluri.
Semafoarele ar sta și ele în loc.. nu ne-ar mai grăbi să traversăm fiecare străduță aproape fugind. Ne-ar da un răgaz să respirăm, să stăm în loc, să adulmecăm mirosul vieții.
Cum ar fi dacă pentru o zi acest oraș nu ar fi locuit?
de Roxana Dobrescu
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
