Eram la un curs despre tulburarea de personalitate narcisică iar când formatorul prezenta maniera extravagantă de a curta a narcisicilor grandomani (te duce la prima întâlnire să luați prânzul pe malul mării, sau cina la Paris), mai în glumă, mai în serios, câteva femei au exclamat că le-ar plăcea să cunoască un narcisic iar bărbații au zis că pare o tulburare de personalitate „bună”.
În cele ce urmează voi detalia caracteristicile narcisismului, cum se manifestă acesta, precum și modalități de a-l repera. Majoritatea articolelor despre narcisici exacerbează trăsăturile acestora, astfel încât pot crea falsa impresie că narcisicii se găsesc doar în cărțile de referință sau documentare. În parte, pentru că autorii articolelor au avut în proximitate o persoană cu această tulburare de personalitate fie în postura de părinte, fie în postura de partener de viață, iar furia lor (nemanifestată la timp) este manifestată prin înverșunarea scriiturii.
Acesta este primul articol dintr-o miniserie care va fi dedicată implicațiilor, precum și a distincțiilor de rigoare, ale narcisismului, acesta făcând parte din categoria „rea” a tulburărilor de personalitate (alături de borderline, histrionism și antisocial).
În primul rând, țin să precizez că există o ierarhie graduală a manifestării tulburărilor de personalitate după cum urmează: mai întâi este tendința, apoi tiparul și abia mai apoi apare tulburarea per se. Într-o mai mică sau mai mare măsură fiecare dintre noi avem cel puțin o tendință care frizează spectrul tulburărilor de personalitate. Lucru știut de psihologi, în cărțile de referință fiind evidențiat faptul că „este o linie foarte fină, neclară cu adevărat, între sănătatea și boala psihică”.
Debutul tulburărilor de personalitate este în copilărie, acestea începând ca tulburări de comportament iar în cazul de față, atunci când părinții se comportă cu copiii de parcă li se cuvine totul, îi învață că sunt mai presus de ceilalți copii, și se poartă cu ei ca și cum ar fi copii de aur, sădesc în aceștia sâmburele narcisismului: le creează sentimentul că sunt speciali astfel încât la vârsta adultă ajung să aibă convingeri fanteziste cu privire la calitățile personale, pe care le percep ca fiind unice sau excepționale. Toate acestea alimentând lipsa profundă de empatie.
De exemplu, dacă „se vede pe fața ta” că suferi din cauza jignirii unui narcisic, acesta va fi absent la suferința ta. Iar dacă își va cere scuze, va fi strict din motive ce țin de calcule de profit, nefiind capabil să simtă vină sau să aibă remușcări. Sunt manipulatori, considerând oamenii unelte bune pentru scopurile lor. În sinea lor nici măcar nu se consideră manipulativi, ci persuasivi pentru binele mai mare (ei).
De asemenea, persoanele narcisice (fie că au tendință narcisică, tipar narcisic, sau tulburare de personalitate narcisică), au o atitudine de mi-se-cuvine: adesea pleacă de la premisa că sunt mai presus de ceilalți. Practic, vorbim despre o interpretare a realității eronată, gândirea narcisică fiind de tip șină de tren („este șina mea de tren, iar eu sunt trenul!”). Narcisicii pot fi și eroi, totuși, riscându-și viața pentru ceilalți sau chiar pentru animale, dar o fac tot din calcule de profit: în zonă sunt camere, partenerul de viață sau alți oameni. Fără acestea, fiind capabili să întoarcă privirea fără nicio remușcare.
O altă caracteristică a tuturor subcategoriilor narcisice (pe care le voi detalia în articolele viitoare) este secretomania. În parte pentru că îi consideră pe ceilalți sub ei iar aceștia nu merită să se devoaleze în fața lor, pe fondul unui ego inflamat; iar pe de altă parte pentru că acest ego afișat este – de fapt – o supracompensare pentru un ego fragil, vulnerabil. Un alt motiv pentru care nu sunt capabili să simtă vină este faptul că pasează vina foarte ușor, niciodată nu este vina lor. Dacă le merge rău în afaceri, sunt de vină angajații, perioada, sau piața. Niciodată ei. Acest lucru este și mai evident în relațiile lor intime.
O altă trăsătură narcisică este capacitate de a altera realitatea: din moment ce ei sunt perfecți, lumea, ceilalți, sau chiar realitatea trebuie să se plieze pe nevoile, dorințele și credințele lor (de aici și tendințele manipulatoare sau chiar lipsa vinei). Paradoxul este că deși sunt incapabili de empatie, o mimează foarte bine, însă într-un mod exagerat sau un moment nepotrivit.
În principiu, narcisismul este mai întâlnit la bărbați decât la femei, însă de când cu depolarizarea energiei de gen (subiectul unui articol viitor), este în creștere și la femei. Totuși, nu vă lăsați înșelați de caracterizarea de tip „om de tinichea”, narcisicii sunt mult mai prezenți în viețile noastre decât vrem sau ne-ar plăcea să credem, natura lor fiind foarte insidioasă iar manifestările narcisismului sunt cu mult mai subtile decât credem sau am descris aici. Dacă ne gândim la cazul Onești, o persoană care până să comită o crimă dublă pentru care nu a simțit niciun fel de remușcare mergea printre alți oameni, funcționa și era considerat normal. Psihopatia sa era latentă și mustea lent, până când a dat pe dinafară în urma unei nedreptăți mai mult sau mai puțin presupuse.
Constantin Nica
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
