Peter Pan refuza să crească, petrecându-și eterna copilărie pe insula Țării de nicăieri, ca lider al grupării Băieții pierduți, și este un simbol al copilăriei eterne și al refuzului de a deveni adult. Dacă vă veți uita în jur, veți observa o generație pierdută, care nu știe ce vrea, fără repere, care nu știe cine este (colectiv sau individual). Care nu știe încotro se îndreaptă, orbitând rebel în jurul dezideratelor consumeriste ingurgitate așa cum ingurgitează puii de găină albastru de metil.
Băieții de nicăieri sunt orfani (generația pierdută), nu știu cine le sunt părinții. Dezrădăcinați și lipsiți de repere, aleg singurul lucru indezirabil: să nu crească, să trăiască într-un tărâm mitic de nicăieri. Aleg să nu aleagă, să țină ochii închiși. Timpul, reprezentat de crocodil, nu-i urmărește. Ei trec pe lângă timp, iar timpul trece pe lângă ei. Nietzsche spunea că în viața omului sunt trei stadii: cămila, leul și copilul. Cămila poartă poverile trecutului: cutumele, tradițiile, așa se face și așa trebuie să te comporți. Leul dărâmă toate aceste statui ale trecutului, punându-le la încercare din dorința de a discerne între ce este actual și ce nu. Copilul este liber: privește totul cu uimire și învață de la toate. Generația la care mă refer este la stadiul de leu și nu vrea să meargă mai departe de atât. Nu mai crede în nimic și atât.
Astfel și-a și creat spațiu nișa influencerilor, a speakerilor motivaționali și a îndrumătorilor vocaționali, care au umplut golurile de sens ale celor de nicăieri cu ce este de dorit să facă, să simtă, să gândească, să vrea, să cumpere, să asculte. Să fie. Iar în spatele acestei lipse acute de repere stă un compromis infantil de identitate, care apare atunci când ne schimbăm personalitatea – modul nostru de a fi – pentru a fi acceptați. Inițial, dorința de acceptare este către părinți (care vor să fim de tip succes încă de mici, punând o presiune enormă pe umerii noștri de copil), apoi către ceilalți copii (care mai târziu se va manifesta față de dezirabilul social) și, nu în ultimul rând, față de partenerul de cuplu.
Pe de altă parte, încă nu ne-am scuturat de noroiul scurs de pe bocancul comunismului, astfel încât avem o raportare naivă la autoritate. Această raportare deficitară vis a vis de autoritate este observabilă în special în mediul rural, însă este prezentă și în mediul urban, îmbrăcând haine mai puțin vizibile. Nu contestăm autoritatea, lucru oarecum normal în copilărie, având în vedere faptul că prima autoritate cu care luăm contact sunt părinții, însă ca adulți a nu contesta (și nu a te împotrivi) autoritatea este de netăgăduit.
Sunt de luat în calcul granițele impuse din cele două direcții, deci: cele venite din interior (cum este resimțită familia, ale cărei granițe vor fi internalizate) și cele venite din exterior, de la comunism.
Obișnuiți o viață întreagă să avem granițe clare referitoare la ce putem gândi (sau nu), ce putem simți (sau nu), ce putem spune (sau nu), ce putem face (sau nu); odată ce granițele dispar să fie prea mult de dus atâta libertate? Sau să fie această libertate o iluzie?
Berlin Isaiah împărțea libertatea astfel: libertatea negativă (libertatea de constrângerile exterioare: libertatea de care se bucură săracul este de aceeași natură cu cea a milionarului, însă diferă aspirațiile condiționate de situația economică și socială) și libertatea pozitivă (libertatea de constrângerile interioare: sinele se conduce pe sine însuși, stăpânirea de sine). A avea libertate pozitivă înseamnă să îți controlezi propria minte, sa te eliberezi de temeri și credințe iraționale, de dependențe, superstiții, precum și alte forme de auto-coerciție. Ce libertate avem noi, dacă nu libertatea ursoaicei a cărei cușcă este în mintea ei acum, astfel că deși este liberă, se învârte în câțiva metri pătrați.
Constantin Nica
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
