De câte ori se vorbește despre criza studiilor umaniste, sunt identificate mai ales cauze externe pentru așa zisa „moarte a umanioarelor” (the death of humanities). Vinovații de serviciu, care au distrus relevanța și atractivitatea studiilor umaniste, sunt identificați și portretizați, așa cum e cazul tehnologiei sau capitalismului, ca niște „dușmani din afară” și, pe această cale, ca niște forțe oarbe ale istoriei, așadar ca niște obstacole insurmontabile.
Cred că, pe lângă inamicii externi, există și unii inamici dinăuntru, care sunt ignorați mult prea ușor. Unul dintre inamicii dinăuntru este modul în care umanioarele sunt predate, justificate, valorizate și valorificate. Iar marele neajuns nu vine din faptul că nu le este subliniată îndeajuns relevanța lor practică pentru prezent, pentru o carieră de succes sau pentru dezvoltarea personală, ci – doar aparent paradoxal – tocmai pentru că li se laudă (aproape) doar utilitatea lor practică. Iar acest lucru face ca inclusiv modul de predare și de finanțare a cercetării să fie orientat (aproape) exclusiv către prezent și relevanța pentru provocările actuale. Pe scurt, ceea ce ajunge să primeze este folosul practic DIRECT. Mie mi se pare contraproductiv.
Dacă doar utilitatea practică DIRECTĂ e ceea ce recomandă umanioarele, atunci ele pot muri liniștite. Fiindcă trebuie să recunoaștem o evidență: științele sociale (incluzând aici dreptul și economia) și, mai ales, științele exacte (în special cele informatice) sunt mult mai capabile să ofere cariere de succes în masă. Tot așa cum eficiența pe scară largă a terapiei este mult mai evidentă decât potențialul terapeutic al literaturii sau al filosofiei. În plus, studiile umaniste nu oferă beneficii măsurabile precum celelalte discipline.
În aceeași ordine de idei, trebuie să recunoaștem că, dacă studiile umaniste au vreo valoare în dezvoltarea personală, aceasta nu este una directă. Pentru a-ți cultiva umanitatea sau pentru a deveni un individ împăcat cu sine ori, de exemplu, un bun cetățean, studiul istoriei, al filosofiei, al marilor opere ale trecutului, este esențial.
Însă întreaga miză rezidă tocmai în faptul că rezultatul se obține atunci când nu este urmărit în mod direct, ca un obiectiv limpede și măsurabil, pentru a cărui atingere există un număr exact de pași. Folosul culturii se obține prin ocol hermeneutic. Așadar, un folos necuantificabil și indirect, chiar imprevizibil. Asta înseamnă că miza directă, promisiunea vizibilă (și previzibilă) trebuie să fie plasată în planul teoretic, nu în acela practic. Ceea ce îți oferă studiile umaniste, ba chiar și o parte din științele sociale sau chiar fundamentele matematicii este, în primul rând, contemplația. Dacă ar fi să mă exprim în termeni economici, aș spune că tocmai contemplația, adică theoria, reprezintă avantajul competitiv al umanioarelor în raport cu celelalte discipline.
Doar că, punând problema în acest fel, aș readuce discuția pe făgașul unei evaluări cantitative, a utilității măsurabile. Or ceea ce oferă contemplația, în fond cultura, nu poate și nu trebuie să fie măsurat, așa cum nu poate fi măsurată exact nici credința și nici iubirea. Dar nu trebuie să pun eu problema în termeni economici, măsurabili. O pun deja alții, chiar minți cu adevărat strălucite din interiorul studiilor umaniste. Însă, gândind în felul acesta, ei nu fac altceva decât să grăbească moartea studiilor umaniste. În fond, dacă omenirea supraviețuiește fără credință, de ce nu ar face-o și fără contemplație, fără cultură. La o adică – cine știe – oamenii pot trăi și fără dragoste. Specia noastră e încă tânără, the research is under progress. Nici nu știm ce beneficii, evident măsurabile, va aduce viitorul…
Daniel Nica
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
