Călător peste ocean, nu puteam rata o vizită în Las Vegas. Pentru ca experiența să fie completă, am străbătut mii de kilometri cu mașina. Într-o zi de februarie, la lăsarea serii, treceam de barajul Hoover, traversam Boulder City și Henderson tocmai la timp pentru a avea o vedere de sus a Las Vegasului luminat în fel și chip de milioane de becuri și beculețe multicolore. Cu greu am ținut ochii pe trafic și GPS pentru a ajunge în siguranță la hotelul de pe Freemont Street unde aveam rezervare.
Odată mașina parcată, cazat și dușat am ieșit să gust un pic din Freemont Street Experience și al său ecran gigantic ce se întinde ca un acoperiș deasupra întregii străzi. Freemont este, de fapt, prima Stradă din Las Vegas, locul de unde a pornit toată nebunia.
Orice loc aș vizita pe planetă, negreșit voi străbate pe jos cât de multe străzi îmi permite timpul, așa că nici de această dată nu am făcut excepție. Oricum voiam să vizitez celebrul Rick Harrison’s Gold & Silver Pawn Shop, din nu mai puțin celebra serie de televiziune Pawn Stars de pe History. Așa că, a doua zi, după un mic dejun întârziat, am hotărât să ies la plimbare, dar nu înainte de a utiliza un voucher de 20$ pentru jocul de Blackjack, primit pentru că mă cazasem în hotelul-cazino. Tipa dealer s-a uitat un pic ciudat la mine și mi-a dat chipsurile abia după ce am arătat cardul de acces ce ține loc de cheie. De când am coborât din cameră am tot primit priviri ciudate de la security, ospătari, turiști ș.a.m.d. și nu înțeleg de ce. M-am și uitat în oglizile de pe hol să nu cumva să am vreo pată ciudată, să nu fiu descheiat la șliț, să nu mi se fi deșertat vreo pasăre-n cap etc. Am verificat orice vă trece prin cap și nu mi s-a părut nimic în neregulă cu mine și ținuta mea: jeanși, bluză cu mânecă lungă și o jachetă pe mână, toate aproape noi sau chiar noi și, evident, curate.
La un moment dat am părăsit masa de joc și am luat-o agale pe străzi spre Pawn Shop, despre care GPS-ul îmi spunea că se află la cam 15 minute de mers pe jos. La un semafor, în timp ce așteptam verdele pentru a traversa pe trecerea de pietoni, un petrecăreț întârziat discuta, bălăbănindu-se, cu o bancnotă de 20$. Fără să-mi dau seama, am rămas cu ochii pironiți la fază și un zâmbet în colțul gurii. Omul și bancnota voiau să ajungă la consens cu privire la o mai eficientă utilizarea celei din urmă: încă un rând de băutură sau slot machines? Nu știu ce au decis pentru că tipul se prinde că mă zgâiesc la ei și mă întreabă pe un ton ușor amenințător de ce mă holbez și dacă-i vreau banii. Zîmbetul mi se șterge de pe față pentru a face loc unei mirări atât de sincere încât tipul pleacă fără alte incidente, iar eu continui să nu pricep ce au ăștia toți cu fața mea de inspir atâta neîncredere și nesiguranță. Bineînțeles că, în mini-paranoia ce mi s-a declanșat în cap, mi-am adus aminte cum Border Police m-a chestionat și mi-a percheziționat bagajele timp de 45 de minute la aterizarea pe aeroportul din Detroit.
Până să mi se instaleze mai bine și poate definitiv paranoia… observ un amănunt important. La câteva străzi distanță de zona turistică, de pe bănci, se trezeau la viață și-și strângeau catrafusele celebrii homeless. M-a uimit faptul că tipii erau curați, că nu era pic de mizerie în jurul lor și că toți, dar absolut toți erau îmbrăcați în negru (culoare anti jeg?) din cap până-n picioare… ca și mine în acel moment! Evident, m-am întors la hotel, mi-am schimbat bluza și n-am mai purtat negru complet tot sejurul. Maro, bej, albastru, roșu… orice numai negru din cap până-n picioare nu.
de H.A.Bud
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
