Haideți să vă descriu de ce afirm asta. Dar, pe alocuri, pe cât de serioasă este opinia exprimată aici, pe atât de ilară o să vi se pară.
În fine… să vă povestesc. Mi-am schimbat salteaua patului. Cea veche, cu arcuri, se cam ponosite. După schimbare, a apărut o problemă: scăparea de salteaua veche. Cum să fac? Evident, ca bun cetățean, sun la compania de sector care ridică gunoiul și, desigur, deseurile/obiectele voluminoase. Am sunat de multe (foarte multe, extrem de multe) ori până să-mi răspundă cineva. Iar după ce mi-a răspuns am amuțit: „plătiți 244 de lei la casierie, comandați o mașină pentru deșeuri voluminoase, vă programați și așteptați să vină colegii mei să preia salteaua.”
Deci aproape 250 de lei pentru o saltea! Nu știu să apreciez exact dacă este mult sau puțin, însă perceptia mea, opinia mea neavizată, este că ar fi cam mult! Dar trec peste aspectul acesta, deoarece nici să las la colț de stradă, alee, bloc sau așa ceva vreun obiect, nu am făcut și nu voi face niciodată. Însă, ca o ironie a sorții, lângă un set de tomberoane împământate de lângă blocul meu, zace de o săptămână sau mai bine, o saltea aruncată de cineva fără simț/spirit civic/cetățenesc. Și cum a plouat foarte mult în ultima vreme, a început să miroasă urât și să arate și mai și.
Ca să-mi rezolv problema cu salteaua atât în avantajul meu (salvând niște costuri nejustificate), cât și al bunei conduite, deci respectând toate regulile, m-am străduit să dezmembrez salteaua acasă, în liniște. Am desprins partea textilă, buretele, arcurile și sârmele pentru a le putea recicla separat și a le duce la acele centre de sector: textil la textil, metal la metal și tot așa. M-am chinuit să le transform în pachete mici ca să poată fi depozitate în compartimentele de reciclat. Și apoi am pornit să le duc pe rând pe fiecare la punctul de reciclare. În total vreo opt drumuri dus-întors de cca 500 m.
La primul punct de reciclare la care am mers, am avut parte de surpriză: era încă nefuncțional. Nu fusese operaționalizat (sună ca la sistemele militare Patriot americane cumpărate de statul român). Așa că a trebuit să merg la alt punct de colectare.
Primul drum a fost cel mai lung, dar și cel mai interesant. Văzându-mă cu bucățile de material textil în mâini și la subraț ca un cocoș umflat în pene, o doamna vârstnică mă interpelează cu o întrebare și multe bune intenții: „le duceți la curățătorie, nu?”. Crezuse că am niște pături, covoare mici sau ceva de genu’. Dar, îi spun doamnei, nu!, le duc la punctul de colectare a materialelor reciclabile pentru că sunt materiale textile de la o saltea. După care îmi spune: „lăsați-le la colțul blocului că le iau femeile de serviciu”. Nu au ce să facă cu ele, continuu eu. „Nu-i nimic, că dacă nu le iau ele, le iau ăia de la gunoi cand or veni”, spune doamna. Eu știu ce să zic, replic! „Păi și vă chinuiți așa cu ele?” Îngân un da moale și dezamăgit imediat ce mă pun în mișcare pentru a-mi termina treaba. Ajung la punctul de colectare, le pun în container și plec spre casă pentru a le lua și pe celelalte.
În tot timpul ăsta aveam în minte salteaua de lângă bloc și mă deranja gândul că sunt multe persoane care nu dau doi bani pe civism. La fel mă sâcâia și ideea că nimeni nu a ridicat salteaua de acolo de mai bine de o săptămână. Ca o paranteză: în google maps în dreptul companiei de colectare a gunoiului erau multe comentarii; cele mai multe erau nemultumiri privind activitatea acesteia, dar erau și câteva pozitive. La cele negative nu exista vreun replay cu „multumim, am înțeles”, „vom lua măsuri”, „ne vom strădui să facem lucrurile mai bine” etc. La cele pozitive, în schimb, se mulțumea de mama focului.
Însă cea mai mare surpriză a venit de niciunde. Cu gândul la treburile mele, trec din nou pe lângă doamna cu pricina fără să observ, chiar în dreptul saltelei odihnite pe asfalt. Și nu fac doi pași în spatele ei, că aud: „Ia uite, românul! Nu vrea să plătească taxa aia să vină să-i ia salteaua. O aruncă peste tot!” Mă întorc uimit și văd că, de fapt, îi interpelase pe doi oameni de-o vârstă cu a sa pe care îi cunoștea, scopul fiind acela de a comenta atitudinea necivizilată a celui care făcuse nesăbuitul gest de a arunca salteaua la voia întâmplării, urâțind zona. Și s-a pornit o dezbatere între cei trei pe această temă, cu critici, injurii și numai apelative urâte privind situația. Doamna în cauză fiind cea care pornise judecata faptei. Da, doamna care ma sfătuia să las bucățile de saltea la colțul blocului.
Cam așa de moralist este românul. Se sucește după subiect și nu după principii corecte. Ce conta pentru doamna respectivă era să sporovăiască de la înălțimea moralei sale gesturile altora. Judecata pe care o pornise cu cei doi era corectă, dar pe mine (probabil văzându-mă chinuit cu atâtea pachete și dornică să mai schimbe câteva vorbe) mă povățuia să fac exact pe dos. Păi nu e asta încununarea paradoxului moralist?
Cumpănind puțin, mi-am dat seama că nu voia decât să facă conversație cu oricine, oricum, oriunde, oricât. Subiectul, neee… poate fi oricare, că doar suntem flexibili! Ne mulăm noi după context, chiar și cu riscul de a deveni imorali și paradoxali. Iar doamna respectivă nu este caz izolat… este arhetipul unui grup consistent de indivizi cu dublu-standard. Văd în pățania asta absolut întâmplătoare contradicția dintre discursul moral și comportamentul real al multor români.
Viorel Mionel
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
