Hora este, în tradițiile și în conștiința românilor, un „vehicul”, un „portal”, chiar dacă, desigur, nu i se atribuiau astfel de denumiri. Dar în interiorul cercului descris de horă, atât timpul cât și spațiul capătă valențe specifice, le-am putea spune chiar magice. Hora este, la o privire de suprafață, (dar nu superficială), un prilej de întâlnire și de cunoaștere, în ritmul (sau, mai corect, în ritmurile) ei se leagă alianțe și se etalează ținuta și portul, comportamentul tinerilor este observat și analizat de bătrânii comunității.
Presupune pricepere și tehnici specifice, căci, cum se spune în popor, „nu oricine ia hora înainte”, hora având momente de deschidere și de închidere anume. Dincolo de aceste caracteristici însă, hora este un ritual care exprimă o întreagă cosmologie, căci sintetizează și exprimă în mod manifest, prin rotundul ei, toate cercurile în care se întâmplă și se împlinește realitatea lumii tradiționale: cercul domestic – casa, cercul exterior casei, dar încă familiar – curtea și, în fine, cercul întregului univers – lumea de dincolo de gardul curții! Mai mult, ea leagă lumea de aici de lumea de dincolo, viii și morții, existând, spre exemplu, Hora de pomană, sau poate puncta un prag de trecere, cum ar fi Hora miresei.
Dar, lucru foarte important, ea NU are prin sine funcția unei mărci identitare naționale. Asta, aș spune, a fost fabricată. Mai ales în secolul 19, hora a căpătat și o valoare de simbol național, ba chiar a devenit, într-un context istoric, un adevărat instrument de propagandă politică.
Este de ajuns să ne amintim că la circa un deceniu după Revoluția din 1848, și anume în 1859, se va petrece Unirea Principatelor sau Unirea Mică, dintre Moldova și Țara Românească, fapt avantajat și de Războiul Crimeei din 1853. Intelectualii unioniști ai epocii, indiferent din ce domeniu, vor avea un cuvânt extrem de important în afirmarea, în promovarea și în susținerea ideilor de stat și de națiune române. Iar hora va fi percepută și promovată de către intelectuali ca una dintre tradițiile-simbol ale românilor și ale românismului.
Cu doar câțiva ani înainte de realizarea Unirii, poetul Vasile Alecsandri publica celebra poezie „Hora Unirii” (1856), text care va deveni repede un adevărat imn al unioniștilor și anume din momentul în care compozitorul Alexandru Flechtenmacher (sas, de origine), îl va pune pe note tot în 1856. Doar un an mai târziu, în 1857, Theodor Aman va picta una dintre cele mai importante tablouri ale sale, numit „Hora Unirii la Craiova”, după ce asistase la o adunare unionistă, din fața Școlii Centrale a orașului – una dintre multele adunări unioniste din epocă.
Așadar avem o poezie, un imn și un tablou, cu 2-3 ani înainte ca Unirea să se realizeze. Text, muzică și imagine! Instrumentalizarea politică a horei este, din acel moment, un fapt. Și încă unul eficient. Atât de eficient încât este preluat ca atare chiar și de către antiunioniști, după cum descoperim într-o caricatură apărută în 1860, la numai câteva luni după Unire.
Este frapantă deosebirea dintre caricatura despre care vorbim și litogravura călătorului francez Dieudonné August Lancelot, din același an: intitulată „La hora, danse valaque”, lucrarea autorului francez este extrem de sugestivă, de complexă din punct de vedere compozițional și ne introduce într-un univers rural, din care magia horei, despre care vorbeam mai devreme, nu lipsește. Privind lucrarea aproape că putem auzi lăutarul de pe prispa casei și se poate „simți” ritmul molcom, așezat, al dansatorilor. Lancelot s-a comportat asemenea unui documentarist obiectiv.
Prin comparație, caricatura din 1860 ne va prezenta o horă agitată, sprințară, grotescă, sinistră într-un fel. Asta poate pentru că ritmul nu este dat nici de lăută, nici de vocea tânguitoare a cântărețului, ci de pocnetele de bici, produse de soldați în uniformă… franțuzească! Chiar și soarele care strălucește deasupra acestui spectacol bizar poartă celebrul bicorn prin care îl identificăm pe Napoleon! Aici, desigur, vorbim despre Napoleon al III-lea, cel mai important susținător străin al Unirii Principatelor. Soarele nu domină degeaba scena, în colțul din dreapta sus, al desenului; el reprezintă atât „lumina” Vestului, o lumină pe care antiunioniștii o vedeau ca pârjolind vechiul mod de viață, dar reprezintă și acel soare din ultima strofă a poemului-imn: „Si să vadă sfântul soare, Într-o zi de sărbătoare, Hora noastră cea frățească, Pe câmpia românească!”
În fine, deloc lipsit de însemnătate, strofa este publicată în caractere chirilice, în contextul în care anul 1860 este cel în care domnitorul Alexandru Ioan Cuza, publicase deja decretul de trecere la scrierea în caractere latinești (cu toate că această „convertire” începuse cu niște decenii înainte). Vedem, așadar, că antiunioniștii aveau pe atunci discursul „suzeranist” pe care îl au naționaliștii de azi.
Ceea ce ar trebui să ne dea de gândit. Dacă ne amintim că mai toți revoluționarii pașoptiști importanți sau unioniștii de frunte (Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, Cuza etc.) erau masoni – unii chiar cu grade înalte – putem să percepem opoziția de atunci ca fiind similară cu cea a anti-sorosiștilor și a anti-globaliștilor de azi.
Theodor Aman va reveni asupra temei, realizând și alte lucrări precum „Hora de duminică” (1859-1863) sau „Hora la Aninoasa” (1890). Nu este singurul artist român interesat de subiect: Nicolae Grigorescu, de exemplu, va picta ”Hora”, undeva între 1863 și 1864, așadar, la foarte puțin timp după Unire și, desigur, deloc străin de poemul-imn din 1857!
După compoziția lui Flechtenmacher vom avea de așteptat până ce hora să capete un profil nou: la distanță de peste jumătate de secol, „Hora Staccato”, a lui Grigoraș Dinicu, „Hora Unirei” de George Enescu (1917), ba chiar și o improvizație a unui copil de doar cinci ani: „Hora iaurtului” (1922), un act muzical de revoltă, prin care micul Dinu Lipatti protesta împotriva insistențelor mamei sale de a-l hrăni cu iaurt pentru a-l feri de microbi. Că nu a fost o improvizație oarecare, fără ritm și fără conținut, o dovedesc notațiile făcute de profesorul Josef Paschill, la cererea tatălui lui Lipatti senior, prin care este fixată melodia exact așa cum o interpreta micul Lipatti. Cert este că Hora devenise o temă, un subiect intelectual, după ce fusese instrumentalizată politic.
Trebuie să avem în minte că, totuși, chiar în acel faimos 1860, ca urmare a înființării conservatoarelor din Iași și din București, (tot o expresie a occidentalizării și a modernizării) au apărut în tipărituri versiuni intelectualizate și occidentalizate ale horei: una dintre ele e cea a lui Constantin de Saligny, unchiul lui Anghel Saligny, (provenit dintr-o ramură a celebrei familii franțuzești Chatillon-Coligny), Hora nr 4 – Polka Moldave, în Fleurs Roumaines-6 Airs Moldo- Valaques, caiet 2, pag. 8-9. La vremea lor, lăutarii „urbanizaseră” deja hora, așa cum a făcut-o Anton Pan, încă din 1852, printr-o melodie devenită celebră, mult mai târziu, de către Maria Tănase: „Până când nu te iubeam (Dorule, dorule)”. Tot Mariei Tănase îi datorăm și o versiune celebră a Ciuleandrăi.
În literatură, Liviu Rebreanu este cel care, în romanele „Ion” (1920, ecranizat în 1980 de regizorul Mircea Mureșan) și „Ciuleandra” (1927 – ecranizat în 1985 de regizorul Sergiu Nicolaescu – deși există și o ecranizare mult mai timpurie, dar cu ecouri slabe, din 1929, a neamțului Martin Berger), folosesc hora ca motiv al acțiunii. De altfel, „Ion” se deschide și se închide cu o horă, făcând astfel ca toată acțiunea cărții să fie prinsă în cercul horei. În „Ciuleandra”, hora reprezintă atât contextul în care fiul boierului va cunoaște fata de țăran pe care o va iubi în mod neîmpărtășit, dar și actul ritualic de trecere spre moarte al țăranilor condamnați pentru răscoală.
După al Doilea Război Mondial, dincolo de Prut, în – pe atunci – Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, regizorul Emil Loteanu va realiza filmul „Măria Sa, Hora” (1959), un film propagandistic, în care dansul este stilizat și manipulat potrivit canoanelor politice. Tot în Republica Moldova, după cum se va numi după ce va fi ieșit din spațiul sovietic, s-a emis în 2016, moneda comemorativă „Hora”, din seria „Sărbătorile, cultura, tradițiile Moldovei”. Vedem că Hora a rămas temă identitară de ambele părți ale Prutului, funcționând ca instrument „unionist” în continuare.
Ba chiar și ca element diplomatic. Poate că nu știați, dar de anul trecut, filateliștii au putut adăuga la colecțiile lor un nou timbru, Emisiune Comună România – Israel, numit Hora, Punte culturală, 2024.
Prin urmare, voi concluziona astfel: hora a fost de mult urbanizată de lăutari, prin introducerea sa în birturile, restaurantele și saloanele orașelor, apoi fost occidentalizată prin notații academice și prin transformarea ei în horă de concert, pentru marile scene, dar a și fost (și încă mai este) și un „artefact” politic / propagandistic, prin asumarea și impunerea sa ca ritual identitar românesc.
Doar că dincolo de această „horă a modernității” rămâne încă neatinsă și nealterată, hora tradițiilor și a obiceiurilor locale, care există și astăzi, parcă pe sub vremi, hora aia vie, care încă se mai încăpățânează să fie o hartă stilizată a unui univers magic, de care doar etnologii și antropologii mai vorbesc. Este Hora care se deschide și se închide, dar nu se lasă confiscată. Și pe care, zic eu, o vom descoperi ca fiind implicit omniprezentă în toate ipostazele ei „profane” sau „profanatoare” menționate, tocmai prin absența ei atât de explicită.
Silviu Dancu
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
