Problema acestor oameni este ca incearca sa fie empatici, dar sfarsesc prin a fi enervanti.
Evident ca nu este vina lor pentru toate accidentele care se petrec in timpul serviciului lor. Dar acesta nu este un principiu salvator, ci o scuza pentru propria lor constiinta.
Totusi, o vina au. Este exact aceea pe care o pretind altora, dar niciodata lor.
Moralitatea in serviciul public este o boala cronica, incurabila.
La orice alt angajat public se gaseste un mecanism care sa-l faca raspunzator pentru erorile profesionale. Dar pentru politicieni si administratorii de sisteme publice care este sanctiunea? Nu dau vreun concurs de angajare, nu sunt supusi vreunei evaluari periodice, nu trebuie sa faca dovada competentei. Si atunci, ce ne ramane este sa-i judecam dupa cel mai mic numitor comun. Ce i s-ar cere unui om obisnuit supus greselii? Sa renunte la functia detinuta (de bunavoie sau silit), sa-si asume moral esecul nerespectarii obligatiei de a veghea la bunul mers al unei activitati. Ce se intampla insa cu politicienii nostri? Demnitatea asumarii este ultima in ordinea gandurilor care ii preocupa. Cum ei nu concep sa si asume o vina morala, mai ramane ca altii sa gandeasca pentru ei aceasta grozavie si sa-i traga de maneca. Cine, insa, echipat cu acest set de valori, are acces in preajma lor?
Claudiu Lucaci
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
