La 1 noiembrie 1922, desfiinţarea sultanatului a însemnat dispariţia Imperiului Otoman. Ultimul sultan otoman, Mehmed al VI-lea, a fost destituit şi a părăsit capitala într-o navă de război britanică. La 29 octombrie 1923, Turcia a fost proclamată republică. Din iniţiativa preşedintelui Mustafa Kemal Ataturk (1923-1938) a fost aplicat un amplu program de reforme vizând modernizarea vieţii economice, sociale şi politice (separarea statului de religie, introducerea sistemului juridic vest-european, adoptarea alfabetului latin, egalitatea în drepturi a femeii etc.), conform https://www.bbc.co.uk/ şi volumului „Enciclopedia Statelor Lumii” (Editura Meronia, 2003).
Originari din Asia Centrală, turcii au pătruns în secolele XI-XII în Asia Mică. Osman I (1281-1326) a unit triburile turcilor anatolieni, punând bazele statului independent. Fiul său Orhan (1326-1359) a stabilit capitala statului la Bursa, a organizat sistemul administrativ (împărţirea în sangeacuri) şi a creat trupele de ieniceri. Murad I (1360-1389) a cucerit toate posesiunile bizantine din Asia Mică, a trecut, în 1354, în Europa, şi a făcut din Adrianopol (1366), pentru un secol, reşedinţa sultanilor otomani.
Învingători în bătălia de la Kossovopolje (1448), turcii au cucerit în secolele XIV-XV Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, Bosnia, Herţegovina. Ţările Române au fost constrânse să recunoască suzeranitatea Imperiului Otoman, dar şi-au păstrat autonomia. În 1475, hanatul Crimeei a devenit vasal padişahului, fapt care a avut ca urmare transformarea Mării Negre într-un „lac turcesc”. Sultanul Mehmed II a cucerit, în 1453, Constantinopolul, pe care l-a transformat în noua capitală a imperiului, conform volumului amintit mai sus.
În timpul domniei sultanilor Selim I (1512-1520) şi Suleiman Magnificul (1520-1566), prin cucerirea Armeniei, Mesopotamiei, Siriei, Egiptului, Algeriei, o parte a Ungariei, Imperiul Otoman a devenit o mare putere europeană, ajungând la apogeul expansiunii teritoriale şi al strălucirii sale. Conducătorii otomani, în general, au avut o politică pe termen foarte scurt. Ei au respins ideea de a dezvolta un teritoriu şi de a investi în el pentru câştig la un moment dat în viitor; pământul şi popoarele au fost exploatate până la epuizare şi apoi mai mult sau mai puţin abandonate în favoarea unui teren nou. Această politică a însemnat că Imperiul Otoman s-a bazat pe expansiune continuă pentru stabilitate. Dacă nu creştea, era în pericol de a se prăbuşi, arată https://www.bbc.co.uk/.
Înfrângerea flotei otomane de către coaliţia hispano-veneţiană în bătălia de la Lepanto (1571) a fost primul semn al crizei, care s-a accentuat în secolele XVII-XVIII, mai ales după asediul eşuat al Vienei (1683), când imperiul a înregistrat importante pierderi teritoriale.
În secolele XVIII-XX, Imperiul Otoman, apoi Turcia erau percepute de către marile puteri europene ca un baraj în faţa expansiunii ruse în direcţia Mediteranei şi a Orientului Mijlociu, dar şi ca un pod între Occident şi Orient. Luptele de emancipare naţională, războaiele austro-ruso-turce au adâncit criza statală în secolul XIX. Totodată, formarea statelor naţionale independente Grecia, Serbia, Muntenegru, România, Bulgaria, pe de o parte, şi pierderea Algeriei, Tunisiei, Egiptului ş.a., pe de altă parte, au sporit dependenţa statului turc faţă de puterile europene, îndeosebi faţă de Franţa şi Marea Britanie.
Revoluţia „junilor turci” din 1908 a restabilit constituţia liberală din anii 1876-1878, acesta fiind unul dintre evenimentele majore, care au stat la baza destrămării Imperiului Otoman. În urma războaielor balcanice (1912-1913) posesiunile pe care Imperiul Otoman le mai stăpânea în Europa se limitau la oraşele Adrianopol (Edirne) şi Istanbul.
Un alt factor important, care a stat la baza destrămării Imperiului Otoman, potrivit mai multor istorici, notează https://www.history.com/, a fost acela al intrării în Primul Război Mondial (1914-1918) alături de Germania şi Austro-Ungaria. Înainte de război, Imperiul Otoman semnase un tratat secret cu Germania, care s-a dovedit a fi o decizie extrem de neinspirată. În conflictul care a urmat, armata imperiului a dus o campanie brutală şi sângeroasă în peninsula Gallipoli pentru a proteja Constantinopolul de invadarea forţelor aliate în 1915 şi 1916. Imperiul a pierdut aproape jumătate de milion de soldaţi în lupte şi încă aproximativ 3,8 milioane de soldaţi, care au fost răniţi sau s-au îmbolnăvit.
La 30 octombrie 1918, a fost semnat Armistiţiul de la Mudros, care a încheiat luptele din Orientul Mijlociu, dintre Imperiul Otoman şi Aliaţi. Armata otomană a fost demobilizată, iar porturile, căile ferate şi diferite alte puncte strategice au fost puse la dispoziţie aliaţilor. Armistiţiul a fost urmat de ocuparea Constantinopolului şi, mai apoi, de împărţirea Imperiului Otoman, între Marea Britanie, Franţa, Grecia şi Rusia.
Victorioasă în războiul ruso-turc din 1919-1920, când în fruntea mişcării de renaştere naţională şi de constituire a unui stat-naţiune s-a impus ofiţerul Mustafa Kemal Ataturk, Turcia a obţinut, prin Tratatul de la Lausanne (24 iul. 1923), revizuirea clauzelor Tratatului de pace de la Sevres (10 aug. 1920), căpătând configuraţia teritorială actuală. AGERPRES
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
