21.3 C
București
marți, aprilie 16, 2024

FRAGMENT DE ISTORIE: A început domnia în Ţara Românească a lui Constantin Brâncoveanu

Fiul al lui Papa Brâncoveanu şi al Stancăi, sora domnului Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu a fost crescut de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino. Rămas singur moştenitor al averii părinteşti, după moartea celor doi fraţi mai mari, s-a căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă, cu care a avut patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Între 1678-1688 a deţinut însemnate dregătorii în stat, fiind mare agă, mare postelnic, mare spătar şi mare logofăt, notează lucrarea „Dicţionar biografic de istorie a României” (Editura Meronia, 2008).

După moartea unchiului său, Şerban Cantacuzino, în octombrie 1688, Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Ţării Româneşti, la stăruinţele boierilor şi dregătorilor ţării, fiind uns de către mitropolitul Teodosie.

Îndelungata sa domnie, din 1688 şi până în 1714, s-a caracterizat prin stabilitate internă, progres economic – dezvoltarea agriculturii, cu diferitele sale ramuri, a meşteşugurilor şi a comerţului – şi o puternică afirmare culturală şi artistică a ţării, şi s-a bucurat de un imens prestigiu politic îndeosebi în lumea ortodoxă, dar şi de preţuirea suzeranului otoman. Timp de un sfert de secol, în contextul accentuării decăderii Imperiului Otoman şi al războaielor care angajau marile puteri din vecinătatea hotarelor ţării, a reuşit, prin inteligenţă şi intuiţie politică, să transforme Ţara Românească într-un important centru diplomatic european.

În politica internă a abandonat tendinţele autoritare ale lui Şerban Cantacuzino, sprijinindu-se pe Cantacuzini şi atrăgându-şi susţinerea marii boierimi. A iniţiat o reformă militară, desfiinţând vechea categorie a „roşiilor de ţară”, pe care a înlocuit-o cu „slujitorii pre judeţe” şi a înfiinţat două noi corpuri de oaste: talpoşii şi martologii.


A fost un energic susţinător al culturii şi artei. În perioada domniei sale, în arhitectură s-a constituit şi s-a desăvârşit stilul brâncovenesc, cu elemente şi trăsături noi, în care au fost înălţate importante edificii religioase sau civile, atât în Ţara Românescă – la Bucureşti, Hurezi, Târgovişte, Mogoşoaia, Potlogi, Govora, Filipeştii de Pădure, Măgureni etc. -, cât şi în Transilvania, la Făgăraş, Sâmbăta de Sus. Totodată, multe dintre cele existente au fost refăcute şi consolidate. De asemenea, literatura (îndeosebi cea religioasă) a cunoscut o deosebită dezvoltare, prin folosirea pe scară tot mai largă a tiparului.

Pe plan extern, a reuşit să menţină autonomia ţării, manevrând cu abilitate între Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Rusia. Curtea de la Bucureşti a întreţinut relaţii strânse cu principalele capitale europene: Viena, Paris, Veneţia, Roma, Cracovia, Constantinopol. Un loc aparte în acţiunea externă a domnului l-a reprezentat politica sa religioasă. Domnul Ţării Româneşti a întreţinut relaţii strânse cu toate Patriarhiile răsăritene pe care le-a sprijinit masiv material şi financiar. Acelaşi sprijin l-a acordat Bisericii Ortodoxe din Transilvania, formată îndeosebi din români, supusă atât presiunilor protestante, calvine îndeosebi, cât şi catolice.

Tratatul cu Habsburgii, pregătit de Şerban Cantacuzino, a fost acceptat de Constantin Brâncoveanu, care a amânat aplicarea lui, fapt ce a determinat invazia forţelor imperiale, comandate de generalul Donat Heissler, care a ocupat Craiova, Piteşti, Târgovişte, Câmpulung şi Bucureşti. Cu sprijinul turcilor şi tătarilor, Brâncoveanu i-a alungat pe austrieci din ţară, i-a urmărit peste munţi şi i-a înfrânt la Zărneşti (11/21 august 1690), însuşi comandantul trupelor austriece căzând prizonier, se arată în lucrarea „Dicţionar biografic de istorie a României” (Editura Meronia, 2008).

Raporturile cu Viena au fost reglementate în 1695, când împăratul Leopold i-a acordat domnului titlul de principe al imperiului.

A păstrat supunerea faţă de Poartă, căreia i-a plătit imense sume asigurându-şi reconfirmarea succesivă a domniei şi acordarea ei pe viaţă (1699). Însă, în 1703, pentru a-şi salva tronul şi viaţa a acceptat o masivă creştere a tributului.

În 1698 a încercat să stabilească relaţii cu regele Poloniei, August II, dar demersurile sale diplomatice la Curtea polonă au eşuat.

În contextul afirmării Rusiei, Brâncoveanu a stabilit contacte diplomatice cu aceasta, trimişii săi vizitând Moscova în 1697, 1702, 1705, 1706. O convenţie secretă cu Rusia a fost încheiată în 1709. Însă, în timpul războiului ruso-turc din 1710-1711 a adoptat o politică de expectativă, concentrându-şi forţele la Urlaţi, de unde a urmărit derularea evenimentelor. Fără acordul său, cavaleria, comandată de spătarul Toma Cantacuzino, a trecut de partea ruşilor participând la cucerirea Brăilei.

Suspectat de turci şi denigrat de Cantacuzini, de care se distanţase după 1707, domnul Constantin Brâncoveanu a fost mazilit la 24 martie/4 aprilie 1714 şi dus cu întreaga sa familie la Constantinopol. Domnitorul şi fiii lui au fost aruncaţi în temniţa numită „Şapte Turnuri”. Turcii i-au promis domnitorului şi fiilor acestuia că vor înceta chinurile la care erau suspuşi, că vor anula pedepsea cu moartea şi chiar vor înapoia domnia dacă Constantin Brâncoveanu va da Porţii fabuloasa sumă de 20.000 de pungi de aur şi dacă se va lepăda de credinţa creştină. Nicio ameninţare nu l-a făcut pe Brâncoveanu să renunţe la credinţa sa.

La 15/26 august 1714, în ziua Adormirii Maicii Domnului, în prezenţa sultanului, marelui vizir, a mai multor paşi şi ambasadori, Brâncoveanu a văzut cum cad, pe rând, capetele a trei din fiii săi mai mari şi cel al sfetnicului său Ianache Văcărescu. Mezinul, Matei, de 12 ani, a cerut îndurare, dar potrivit legendei, tatăl său l-a mustrat spunându-i: „Mai bine să mori de o sută de ori decât să te lepezi de credinţă”. Copilul a renunţat, capul său rostogolindu-se în ţărână alături de celelalte, unde va cădea, ultimul, şi capul lui „Constantin Brâncoveanu, boier vechi şi domn creştin”, potrivit lucrării „O istorie a românilor” (autor Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).

Osemintele domnitorului au fost aduse în ţară abia în 1720 de doamna Marica şi îngropate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. Pentru viaţa lor şi pentru tăria cu care şi-au apărat credinţa ortodoxă, Sfântul Sinod i-a declarat martiri şi sfinţi, fiind pomeniţi în fiecare an la 16 august. AGERPRES

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.

Cele mai noi

Din aceeasi categorie