După terminarea primei conflagraţii mondiale, delegaţii români s-au deplasat la Paris pentru a prezenta, spre confirmare şi recunoaştere internaţională, în faţa Marilor Puteri şi a Conferinţei de Pace din capitala Franţei, Hotărârile plebiscitare de Unire din 27 martie/9 aprilie, 15/28 noiembrie şi 18 noiembrie/1 decembrie 1918, se menţionează în ampla lucrare ”Istoria românilor” apărută sub egida Academiei Române (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris (18 ianuarie 1919-21 ianuarie 1920) era condusă de Ion (Ionel) I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cel care a prezidat primul guvern (29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919) din istoria României din care făceau parte reprezentanţii tuturor provinciilor istorice, după cum se aminteşte în lucrarea „Dicţionar biografic de istorie a României”, coordonator Stan Stoica (Editura Meronia, 2008). Din delegaţia română mai făceau parte Al. Vaida-Voevod, C. Angelescu, Victor Antonescu ş.a.
Lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, cea mai mare conferinţă cunoscută până la acea dată în istorie, la care au participat reprezentanţi din 32 de state, au început la 18 ianuarie 1919. Convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia etc.), în total 27 de state, pentru elaborarea tratatelor de pace cu ţările învinse (Germania, Austria, Ungaria, Turcia şi Bulgaria), Conferinţa de pace de la Paris a avut între sarcinile fundamentale consacrarea internaţională a statelor nou apărute sau reîntregite prin dispariţia imperiilor austro-ungar, otoman şi ţarist. Totodată, la 25 ianuarie 1919, în cadrul conferinţei s-a hotărât înfiinţarea Societăţii Naţiunilor.
„Problemele organizării lumii după prima conflagraţie mondială au constituit obiectul Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920). Prezentă la această conferinţă, România a acţionat pentru obţinerea confirmării pe plan internaţional a hotărârilor adoptate în cursul anului 1918 de poporul român privind făurirea statului naţional unitar român. Conferinţa păcii de la Paris era chemată să dea consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor, prin respectarea drepturilor legitime ale poporului român asupra teritoriului său naţional”, scrie istoricul Ioan Scurtu în lucrarea ”Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996).
„Delegaţia română, condusă de Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, a fost primită nefavorabil la Paris, unde a trebuit să suporte nedreptăţi şi jigniri.(…) României i se aducea acuzaţia că a semnat o pace cu Puterile Centrale şi, drept consecinţă, nu avea drept la toate revendicările formulate în preajma deschiderii Conferinţei”, se arată în lucrarea ”Istoria românilor” apărută sub egida Academiei Române (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). ”Poziţia României a fost, de la început, anevoioasă, întrucât Antanta considera că tratatul din 1916 îşi pierduse valabilitatea ca urmare a semnării păcii de la Bucureşti, iar SUA refuzau să recunoască orice acord încheiat înainte de intrarea lor în război, aşadar şi tratatul din 1916”, arată istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa ”O istorie sinceră a poporului român” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002).
Ion I.C. Brătianu îşi dăduse seama, din cursul unor convorbiri purtate la începutul lunii ianuarie 1919, că tratatul din 1916 nu va fi respectat. El a decis, totodată, să renunţe la colaborarea cu liderul conservator Take Ionescu, care era adeptul unei înţelegeri privind împărţirea Banatului între România şi Serbia.
Înainte de a pleca la Conferinţa de pace, Ion I.C. Brătianu îi spunea lui I.G. Duca: ”Să ştiţi că voi lupta la Paris pentru aplicarea integrală a tratatului din 1916. Sunt aproape sigur că Aliaţii nu-mi vor da tot Banatul. Dar puţin îmi pasă, nu mă duc acolo pentru succese vremelnice, vreau, oricare ar fi hotărârile de azi, să menţin pentru viitor neştirbită, măcar pe cale solemnă de protestare, integralitatea drepturilor noastre etnice (…) Chiar dacă ţara nu mă va înţelege şi nu mă va aproba azi, am credinţa că odată va da dreptate atitudinii mele” (”Ion I.C. Brătianu”, autor Ioan Scurtu, Ed. Museion, Bucureşti, 1992).
Dar desfăşurarea lucrărilor Conferinţei de pace a constituit o mare deziluzie pentru Ion I.C. Brătianu. Consiliul Suprem Interaliat hotărâse ca România să fie reprezentată la şedinţele Conferinţei de pace numai prin doi delegaţi. La 7/20 ianuarie 1919 Ion I.C. Brătianu a protestat la Secretariatul General al Conferinţei de pace faţă de faptul că României i se rezervaseră numai două locuri. (”Politica externă a României. Dicţionar cronologic”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986).
Conducerea conferinţei era asigurată de ”Consiliul celor zece”, respectiv şefii de guverne şi miniştrii de Externe ai SUA, Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Japoniei. Din martie 1919 ”Consiliul celor zece” se împarte în ”Consiliul celor patru” (sau ”Consiliul Suprem”) – din care fac parte liderii SUA, Marii Britanii, Franţei şi Italiei, respectiv Woodrow Wilson, David Lloyd George, Georges Clemenceau, Vittorio E.Orlando – şi ”Consiliul celor cinci”, din care fac parte miniştrii de Externe ai celor cinci mari puteri. ”Marile puteri învingătoare au constituit un adevărat directorat al celor patru (Clemenceau, W. Wilson, Lloyd George şi Orlando), Japonia fiind ”partenerul tăcut” ”, remarcă istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa citată mai sus. Statele participante au fost împărţite în ”state cu interese nelimitate” (care participau la dezbaterea tuturor problemelor) şi ”state cu interese limitate” (care participau numai la dezbaterea chestiunilor care le priveau nemijlocit), România făcând parte dintre acestea din urmă.
Au fost înfiinţate 17 comisii şi comitete pentru diverse probleme (sancţiuni, reparaţii de război, financiare, economice, teritoriale, militare şi navale interaliate ş.a.). România a avut delegaţi în următoarele comisii: I. – Societatea Naţiunilor (C. Diamandy), II. – Răspunderi pentru război şi sancţiuni (S. Rosenthal), III. – Reparaţii de război (G. Danielopol şi E. Neculcea), V. -Regimul internaţional al porturilor, căilor navigabile şi căilor ferate (N.Mişu şi N. Ştefănescu), VII. – Chestiuni economice (E. Pangratti şi E. Neculcea), XIV. – Condiţii militare, navale şi aeriene (Toma Dumitrescu), conform lucrării ”Politica externă a României. Dicţionar cronologic” (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986).
La 19 ianuarie/1 februarie 1919 Ion I.C. Brătianu a prezentat în plenul Conferinţei de pace un expozeu argumentat asupra participării României la război şi contribuţiei acesteia la victoria finală asupra Puterilor Centrale, cât şi asupra dreptului incontestabil al poporului român la întregirea ţării. (”Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). El a prezentat, în numele delegaţiei României, un memoriu, intitulat „România în faţa Conferinţei de Pace. Revendicările sale teritoriale”, în care argumenta necesitatea recunoaşterii unirii Basarabiei, Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei cu patria mamă.
„După ce a explicat raţiunea încheierii păcii cu Puterile Centrale, care, în acel moment, era folosită de Aliaţi împotriva ţării sale , Ion I.C. Brătianu a făcut pentru fiecare teritoriu în parte – Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramureş şi Banat – expuneri detaliate. El a cerut pentru România recunoaşterea unor frontiere care să-i asigure libertatea existenţei ei administrative, politice şi economice, precum şi dezvoltarea în sensul conştiinţei naţionale. O parte însemnată a expunerii a vizat prezentarea împrejurărilor în care românii, aflaţi până atunci sub dominaţie străină, se pronunţaseră, conform principiului autodeterminării naţionale, pentru unirea cu vechiul Regat” (”Istoria românilor”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
”Brătianu a fost însă omul politic român care a dovedit cea mai puternică rezistenţă faţă de încercările marilor puteri de a-şi impune voinţa în dauna independenţei României. Venit să obţină, la Paris, recunoaşterea noilor frontiere ale ţării, el a scris aceste cuvinte (în scrisoarea din 3 iunie 1919 către M. Pherechide): ”Am moştenit o ţară independentă, şi chiar pentru a-i întinde graniţele, nu-i putem jertfi neatârnarea” ” (Florin Constantiniu, ”O istorie sinceră a poporului român”).
Ion I.C. Brătianu, şeful delegaţiei române la Conferinţă, a protestat împotriva tratamentului discriminatoriu al marilor puteri faţă de statele mici şi mijlocii, obligate să accepte, fără o consultare prealabilă, hotărârile luate.
La 28 iunie 1919, delegaţia română la Conferinţa de pace a semnat Tratatul de pace cu Germania. Ca reacţie la atitudinea negativă a Conferinţei în problema Tratatului cu Austria, Ion I.C. Brătianu a părăsit la 2 iulie 1919 Conferinţa de pace de la Paris.
În perioada cât a durat Conferinţa de pace, delegaţia României a suferit modificări în componenţa ei, ca urmare a schimbărilor de guvern, a reprezentat toate provinciile unite cu ţara şi a inclus delegaţi şi consilieri tehnici, experţi tehnici în probleme juridice, militare, economice, financiare, geografice, etnografice. Dintre numele de rezonanţă care au făcut parte din delegaţia României amintim pe N. Titulescu, dr.Ion Cantacuzino, C. Diamandy, Mircea Djuvara, Ermil Pangratti, Al. Lapedatu, Traian Vuia ş.a. AGERPRES
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
