Cad pentru că devin prea încrezătoare, prea arogante și mai ales, prea departe de realitate.
Se îmbolnăvesc de grandoare cronică, o boală grea care începe cu „noi suntem cei mai tari” și se termină cu „ce s-a întâmplat, de fapt?”.
În istoria imperiilor, unii au crezut că lumea există doar pentru a le livra grâu, sclavi și gladiatori, fiind prea ocupați cu orgiile și filozofia.
Alții au fost sultani mofturoși cuprinși de ideea că „noi am fost cândva glorioși”.
In alt caz, alții au avut o superioritate colonială, convinși că e de datoria lor morală să-i civilizeze pe ceilalți…cu forța, desigur.
Pe când alții, au acționat prin control, frică, cenzură și uniformitate, iar când oamenii au început să gândească pe cont propriu, sistemul s-a fisurat.
Imperiile nu pier pentru că vin alții mai tari, ci pentru că se auto-sabotează.
Imperiul este precum un om care a cunoscut succesul rapid, arzând etapele necesare, profitând de context și uitând care a fost motivația inițială în drumul său către succes.
Suferă de aroganță, frică, rigiditate, negare și iluzia controlului.
Este ca un adolescent cu mușchi, care crește repede, se cred invincibil, dar uită să-și ia vitaminele.
Mi-a spus cineva la un moment dat, că atunci când omul gustă puterea, devine abuzator sau răspândește în jurul său iubire.
În foarte puține cazuri, este valabilă ultima variantă și în multe situații prima.
De ce?
Pierderea contactului cu sine. Ego-ul, bată-l vina.
So…relax, de fiecare dată cad imperiile.
Mai devreme sau mai târziu.
Madalina Molcut
Terapeut&Trainer
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
