38.6 C
București
vineri, iulie 12, 2024

Interviu cu regizorul Richard Stan: ”Să pot lucra și să schimb idei cu oameni care mi-au schimbat viața, înseamnă enorm”. Puya e primul artist care l-a plătit să îi regizeze un videoclip

Sunt puțini oameni care arată recunoștință față de unii sau alții. În fiecare an, Nicu Alifantis îl evocă pe Dinu Săraru cu ocazia aniversării celui din urmă, cel care l-a adus de la Brăila la Teatrul Mic, cel care i-a oferit un job și un adăpost deasupra capului.

Regizorul Richard Stan calcă pe urmele aceștei recunoștințe, strecurând în cuvinte o viață trăită când pe caldarâm, când pe scenă, și permanent în arena vieții. Vă invităm să citiți acest interviu unde veți descoperi povestea sa, care începe la București și continuă în SUA.

Simplul fapt că acum câțiva ani nici nu mă gândeam că o să calc vreodată în America și acum locuiesc în Los Angeles și lucrez și comunic cu oamenii pe care nici prin cele mai frumoase vise nu îmi imaginam să-i întâlnesc, clar pentru mine înseamnă “îmbogățire”! Mai am multe de făcut, deocamdată sunt în creștere”, explică regizorul Richard Stan.

Mi-a plăcut recunoștința afișată de tine față de TNB și față de actori, personalul tehnic, inclusiv față de Ion Caramitru. Aș vrea să povestim despre această recunoștință, despre lumea teatrului și cum te-a salvat teatrul. Ce te-a învățat teatrul? Cum ai simțit misiunea de cunoaștere a teatrului? Cum se îmbină/combină școala vieții cu teatrul?


Întotdeauna o să fiu recunoscător celor care într-adevăr mi-au întins o mână importantă, oameni care m-au ajutat necondiționat să evoluez și să învăț ceva. Toată echipa TNB e extraordinară, oameni care au sărit când am avut nevoie fără să aștepte nimic în schimb.

Dar nu doar cei din TNB au pus umărul la evoluția mea, ci și prietenii mei din cartier, din liceu, care mereu m-au susținut, iar ei sunt singurii care știu exact fiecare pas pe care l-am făcut, de unde am plecat și cum, mulți oameni din viața mea au contribuit și contribuie la dezvoltarea mea. Indiferent că au fost experiențe urâte, frumoase, scurte, lungi, din fiecare înveți câte ceva.

Toate experiențele se îmbină perfect dacă știi să alegi ce e bun din ele. Prin cartier înveți cum să te aperi, cum să ataci dacă ești atacat, cum să ieși din cele mai grele situații, să te descurci indiferent de gravitatea problemelor, iar teatrul te învață cum să echilibrezi lucrurile, cum să respecți și cum să dai ce e mai bun din tine încât să te poți identifica cu unii dintre cei mai valoroși oameni pe care i-a avut și îi are țara noastră.

Spre exemplu, nu poți avea aceeași atitudine și limbaj ca în Berceni când ai în fața ta monștrii sacri precum Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Ion Caramitru, Mircea Albulescu și mulți, mulți alții!

În fața acestor oameni trebuie să faci reverență doar pentru simplul fapt că te-au lăsat să stai în preajma lor! Iar cu colegii, chiar dacă ne mai certam, mai intram în discuții, eram o familie! Spre exemplu, tu erai de la lumini și efectiv voiai să mănânci, dar ai uitat să-ți iei pâine, te duceai și căutai la mașiniști, recuziteri și tot așa.

Dacă se întâmpla ceva pe scenă, toată lumea era acolo și punea umărul, dar și în afara ei. Ce au în comun cele două experiențe este faptul că indiferent de ce se întâmplă, suntem o familie și the show must go on! Trebuie dus la capăt ce începi!

Prin 2005 cu maestrul Mircea Albulescu

Experiența de pe stradă, extrem de dură după 1989 în toată România, și evocată deseori în muzica hip hop din România, cum te-a ajutat să devii ceea ce ești astăzi? Nu mă refer doar la regia de videoclipuri ci și, îndeosebi, omenește, spiritual. Cum te definește experiența, amintirile tale? Să nu uităm că Marin Moraru spunea că suntem ce sunt amintirile noastre.

În 2000 nu prea puteai să te plimbi în voie prin cartierele din București. Întotdeauna era cineva cu ochii pe tine dacă erai o față necunoscută. Bucureștiul era un paradis al drogurilor. Heroina a schimbat totul în București, sunt 100% convins că niciodată în istorie Bucureștiul nu a fost așa de periculos ca în anii 2000! Acum e cu totul și cu totul diferit, bine, asta nu înseamnă că te poți duce ca la tine acasă prin Ferentari nici in 2022 (Richard râde).

În primul rând, pe străzi înveți să pierzi, înveți ce înseamnă loialitatea, ce înseamnă să ții aproape, înveți cum să-ți dai seama din primele două minute de discuție cu cineva, ce fel de caracter are și dacă face sens să continui orice contact, înveți cum e să fii la pamânt și cum să te ridici și să treci mai departe, dar cel mai important, înveți să suferi!

Ceea ce lumea obișnuită nu înțelege și pune etichetă este faptul că oamenii ăștia (să se înțeleagă clar! Aici nu vorbesc despre violatori, criminali, pedofili sau mai știu eu ce scursuri) chiar dacă sunt priviți ca o amenințare socială, emoțiile celui care a trăit prin cartiere sunt mult mai intense și mai profunde decât își poate imagina cineva vreodată.

Repet, acum treaba s-a schimbat total, eu vorbesc strict despre experiențele mele de acum 20 de ani. Pe atunci nu ne “băteam” pe Tik Tok (Richard râde).

Cum te-ai apropiat de hip hop? Pe vremuri, se vorbea de poezie urbană când se evoca hip hop-ul, tocmai pentru a ieși din registrul de subcultură unde era încadrat hip hop-ul de către necunoscători, snobi. Ce viață trăită aduce hip hop-ul și cum te-ai apropiat de acest gen muzical până în prezent?

Nu se vorbea despre poezie urbană pentru a ieși din vreun registru, hip hop ul este poezie!
Sunt câteva nume de artiști hip hop români, pe care eu le-aș aminti fără să mă gândesc de două ori, în manualele de limba și literatura română! Dacă doar citești versurile fără să asculți muzica (dacă nu te atrage genul), te asigur că până și legendele poeziei românești ar fi fost invidioase. Doar că în hip hop poți să simți trăirile poeților prin vocea lor.

Eu m-am regăsit în genul ăsta muzical de când am ascultat primele acorduri. M-a atras energia, muzica în sine, chiar dacă la 12-13 ani nu înțelegeam eu prea mult ce zice 2Pac în piesele lui (Richard zâmbește).

Dar după ce am început să le leg, nu cred că îmi lipsea vreo casetă cu hip hop. Iar când valul ăsta a acaparat și România, clar m-am regăsit în versurile artiștilor. Nu cred că exista puști de generația mea să nu știe versurile celor de la BUG Mafia, La Familia sau IL-egal. Eu cu ei am crescut. Că La Familia și IL-egal, ulterior mi-au devenit prieteni și colaboratori, asta e iar o chestie de mândrie pentru mine. Legende!

Puya, Cabron și Richard Stan
La un party cu IL-egal

Multă lume și-ar dori să afle cum ai ajuns în contact cu lumea de vârf din genul hip hop american. Și, în special, cum te simți să faci parte din această lume?

Eu când am călcat pentru prima oară în State, am știut exact ce vreau! Am mai făcut și încă mai fac proiecte și din alte genuri muzicale, dar filmul meu e hip hop. Multă lume mă întreabă: “Dar de ce insiști cu ăștia vechi? De ce ții morțis să lucrezi în special cu artiștii care acum nu mai sunt așa relevanți?”.

Păi, simplu, sunt legende! Ăștia au pus bazele acestui gen muzical, eu cu ăștia aveam afișe pe pereți în camera mea! Și poate ai dreptate, nu mai sunt relevanți pentru generația asta Z, dar aici au turnee non stop cu zeci de mii de oameni în față!

Și în altă ordine de idei, am cunoscut și am fost mereu printre legende, că a fost în cartier, teatru sau muzică, eu vreau să am contact cu oameni care au niște realizări, pentru că de la oamenii aștia înveți la rândul tău cum să devii o legendă!

Cu Krayzie Bone la filmări pentru videoclipul Surfing The Sky
  • Anthony Henderson (născut la 17 iunie 1973), mai cunoscut sub numele de Krayzie Bone, este american rapper, cântăreț, producător și antreprenor. Este membru al grupului de rap Bone Thugs-n-Harmony.

Să pot lucra și să schimb idei cu oameni care mi-au schimbat viața, pentru mine înseamnă enorm! Nu vreau să zic cum am intrat în contact cu ei, asta face parte din hustle ul meu (Richard râde), important e că oamenii mă apreciază, mă respectă, au încredere în mine și sunt onorat că am și eu un mic loc în istoria lor.

Cel mai recent videoclip regizat și produs de Richard Stan pentru KRAYZIE BONE (membru al legendarei trupe hip hop, Bone Thugs & Harmony), filmat in Death Valley, California.

Cum am putea descrie meseria de regizor de videoclipuri?

Frumoasă, enervantă, captivantă, dificilă, creativă.

Când a fost momentul decisiv pentru tine pentru a urma o astfel de carieră?

Cum s-au legat lucrurile pentru tine, spontan sau cu multă planificare, dincolo de munca depusă?

Atunci când eu și frate-miu formam trupa Kartel, ne doream ca orice artist să avem și noi, videoclipuri.

Din cauză că nu aveam bani am încercat diferiți regizori care au acceptat să lucreze cu noi gratis, dar după multe încercări, rezultatul nefiind cel așteptat, am decis să ne facem singuri.

După ce am produs și regizat împreună cu fratele meu, Claudiu Stan și cu unul dintre cei mai buni tovarăși ai mei, Daniel Olteanu, videoclipul altui bun prieten, Lega, până și noi am rămas uimiți de rezultat, luând în considerare că tot ce am făcut a fost din pură imaginație, fără să avem niciun fel de specializare în domeniu, fără să fie youtube-ul atât de avansat încât în orice chestie poți fi autodidact, am zis că asta e!

Claudiu Stan, Sandu Lungu, Puya

Primul nume greu din industrie cu care am lucrat a fost Sișu, iar după ce am luat primii bani din asta (Puya a fost primul care ne-a plătit) am zis clar, asta trebuie să facem de azi înainte! Am înființat cu frate-miu, Vision Production, și de atunci până în 2017 am activat sub numele ăsta.

Vision Production si Rappin on
Prima formula a trupei sale Kartel 2000

Primul videoclip produs și regizat pentru Puya

În continuarea sensului celor mai sus expuse, ce experiențe recente ți-au îmbogățit viața? Mă refer, desigur, și în SUA, România sau oriunde în lume.

Simplul fapt că acum câțiva ani nici nu mă gândeam că o să calc vreodată în America și acum locuiesc în Los Angeles și lucrez și comunic cu oamenii pe care nici prin cele mai frumoase vise nu îmi imaginam să-i întâlnesc, clar pentru mine înseamnă “îmbogățire”! Mai am multe de făcut, deocamdată sunt în creștere. 

Cât de mult pui preț pe premii, pe recunoaștere? E normal să existe un interes în această zonă care vine să preîntâmpine așteptările personale, profesionale, dar ce contează pentru tine, în final, creația sau recunoașterea?


Depinde din ce unghi privești. Din punct de vedere al PR ului și managementului, clar orice premiu cântărește greu în CV. Dar dacă reușind să strâng multe premii, îl va face pe primarul Sectorului 4, să intituleze o stradă în Berceni, Richard Stan, atunci înseamnă că mi-am atins scopul (Richard râde).

Creația și recunoașterea în cariera asta se bat cap în cap, dacă nu ești recunoscut, poți crea, dar nu faci bani pentru că nu te știe nimeni. Și să poți crea, ai nevoie de bani. Nu zice nimeni că trebuie să te recunoască lumea pe stradă și să ai fața pe ecranele din Times Square ca DJ Khaled (Richard râde), dar când îți dă cineva un search să ai cu ce să te prezinți.

Best Music Video Director New York 2019

Spuneai că mama ta avea o bibliotecă încăpătoare, unde orice autor român se putea regăsi. Ce ți-ai fi dori să citești până la această vârstă și ce citești în prezent? Mi-ar plăcea să oferim publicului câteva recomandări de lectură.  

Păi da, am zis bine, mama avea, nu eu!(Richard râde emoționat). Și nu numai români!
Spre rușinea mea nu am fost un împătimit al cititului sincer să fiu, așa că nu prea sunt în măsură să recomand cuiva ce să citească.

Pot doar să îndemn tinerii să citească, să își cunoască istoria, istoria țării tale TREBUIE să o cunoști!  Bine, acum nu cu lux de amănunte ca Vadim Tudor:” S-a născut într-o zi senină de octombrie în 273 Î.H. la ora 7” (Richard râde).

Fragment din biblioteca mamei

Dar măcar să știe de unde ne tragem! Și pot spune doar ce cărți m-au impresionat incredibil pe la 12-13 ani: “Elevul Dima dintr-a șaptea” de Emil Drumeș și “Cișmigiu & Comp.” de Grigore Băjenaru! Pe amândouă le-aș adapta pentru film cu siguranță!

Ce ți-ai spune dacă ai putea să vorbești, preț măcar de 10 minute, cu tine la 18 ani?

Nu știu dacă varianta mea la 18 ani ar avea răbdare și chef să discute cu varianta mea de 41! (Richard râde).

“Individul” ăla nu ar fi ascultat de nimeni și nimic niciodată cum nici varianta de acum nu face asta, așa că sigur am ajunge la bătaie.

Prima formula Kartel (Mitelea, Tony, Richard Stan) 2000

Dar când te gândești la o anumită vârstă, dacă ai putea să schimbi ceva din trecutul tău, păi 10 minute nu ar fi de ajuns, dar când le iei logic și îți dai seama că fiecare pas, fiecare dramă, fiecare experiență indiferent cât de grea a fost, te-a modelat pentru ce a urmat și te-a construit într-un fel, păi nici nu cred că m-aș băga în seamă și aș lăsa să curgă de la sine.

Regrete avem cu toții, multe le-am schimba, dar ăsta e cursul vieții! Cred că mi-aș spune doar:” Ai răbdare!”

Și nu în ultimul rând, cum ai crea vizual decorul acestei întâlniri? Cum se poate regiza o întâlnire cu sine?

În fața blocului, pe Șoseaua Berceni, vis a vis de spitalul 9 (Richard surâde). Ar fi destul de complicat să regizez o astfel de întâlnire pentru că sunt două personaje diferite, dar cu același nucleu!

Casetă biografică

În 1998 forma trupa Kartel, alături de 2 prieteni, Mitelea și Tony! După această primă etapă creatoare, eforturile sale prind mai multă formă și se concretizează lansarea primul album intitulat Jumate – Jumate în anul 2000.

Deși, în 2003, Mitelea este ucis, înjunghiat, iar Tony este arestat și condamnat pentru diferite fapte, continuă proiectul Kartel. Astfel, în anul 2003 l-a cooptat pe fratele său în trupa și a lansat, în 2006, albumul “Dă-mă în judecată”. După acest preambul al biografiei sale muzicale visele încep să prindă contur la nivel internațional.

Mai multe detalii despre regizorul Richard Stan se pot gasi pewww.richardstan.com si pe https://instagram.com/richardstan  

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.

Cele mai noi

Din aceeasi categorie