Ca să-mi înțeleg unele nostalgii, irepresibile și masive, mi-am reinventat preocuparea pentru studiu și am început acum mulți ani să funcționez tangent pe circumferința orașului, încercând să-i conțin periferiile – unde am copilărit și unde am descoperit lumea.
Frecventele mele explorări (peri)urbane sunt dérive-uri care și-ar dori formularea unei noi psihogeografii. Sunt interesat de țesătura cronologică, de istoria reală sau posibilă a locurilor. Raportul dintre margine și centru e o altă referință, de multă vreme deja cercetez fantasma abolirii distanței dinăuntrul acestei relații. Însă dinamica peisajului și sublimarea suprafețelor sunt coordonatele principale ale sondărilor mele. Observând efemeritatea locuirii îmi pot explica și originea nostalgiilor atât de puternice care mă încearcă.
Exemplul de acum se referă la o priveliște a copilăriei mele: Lacul Morii. Acest lac de acumulare a fost amenajat la mijlocul anilor 80, terminat în 87. Partea dinspre Crângași a luciului de apă a acoperit câteva străzi din vechiul cartier de la stăvilar, rămășițele morii Ciurel, o biserică și cimitirul aferent. Despre treaba asta s-a scris destul de mult. Dar partea de nord-vest a rămas ignorată, acolo nefiind altceva decât un câmp mlăștinos, care se întinde și azi chiar până spre munții de gunoaie de la Rudeni.
Am să mă opresc acum doar la acest mal al lacului, dintre insulă și podul de la Roșu. Înainte de amenajare, aici existau două grinduri: unul mai mare, zis ”Colonia Băncii” – sălaș de oameni sărmani, cu câteva bordeie răsfirate pe colina de vreo o sută de metri și unul nu chiar atât de întins, o movilă pustiită în mijlocul mlaștinii – ”Cimitirul lui Lăptaru”.
Pe acesta din urmă l-am încercuit cu roșu pe harta veche a locurilor, suprapusă peste actuala desfășurare a apei lacului. Pe grindul acesta a existat o bisericuță de lemn și un cimitir imemorial, cel mai vechi din zonă, părăsit de aproape un secol la vremea când s-a desenat conturul lacului. Nu este vorba despre biserica Sf. Nicolae și nici despre cimitirul aferent, mai cunoscute și mai bine documentate, ci de un sit vechi, aflat în părăsire de pe la sfârșitul secolului XIX. Acum totul e scfundat, malurile grindului surpate în apa adâncă, morții pe câmpurile de la marginea orașului.
Îmi recunosc aici o atracție pentru tot ceea ce e ”dedesubt”, subteran, subacvatic – tot o periferie, dar în care se ajunge coborând. Într-un plan sublimat, Cimitirul Lăptarului încă există. Când trec iarna pe acolo, aud de fiecare dată cum crivățul mișcă ușor clopotul bisericuței. Grăbesc atunci pasul, dacă s-ar întâmpla să stau mai mult în loc aș auzi morții cum țin isonul.
Mario Barangea
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
