În topul fricilor omenilor se situează teama de moarte și vorbitul în public. Unele studii arată că frica de a vorbi în public depășește frica de moarte. Cei mai mulți dintre noi ne confruntăm cu probleme când suntem nevoiți să vorbim unui public larg. Probabil că timiditatea sau tendința spre perfecțiune sunt cauzele acestei frici. Social media ultimului deceniu a mai atenuat însă această temere, astfel că cetățenii îmbătați de tehnologie, sub diverse nume și măști, proliferează în spațiul public discursuri, opinii și strigăte, cenzurate doar de interesele celor ce setează inteligența artificială a platformelor pe care le administrează. Avem mai mult curaj a critica, blama și injuria, fără prea multe argurmente, din simplul fapt că ne arogăm un drept din naștere. Credem totuși că nu toate drepturile sunt înnăscute, ci sunt și drepturi care trebuie câștigate. Spre exemplu, te naști cu dreptul de ființare ca natură umană, dar umanitatea ta nu este respectabilă automat, ci doar dacă este dovedită.
În ceea ce privește frica de moarte – am spune că este cel mai mare cenzor al acțiunilor noastre. Ne este frică atât de moartea noastră, cât și de cea a celor din jur. Este un gând teribil acela în care oameni dragi ție se duc pe lumea cealaltă. Moartea nu are doar un sens fizic. Filosofii, psihologii, mentorii transced sensul fizic al acestui concept, moartea putând avea valențe emoționale, cerebrale, spirituale. Acest sentiment este mai puțin prezent la vârste fragede, când conștiința de sine și exercițiul reflecției și al auto-observării este minimal, el accentuându-se cu înaintarea în vârstă și datorită acumulării de întrebări pe care individul și le pune.
Din perspectivă istorică, omul a involuat din punctul de vedere al curajului și asumării riscului. De-a lungul timpului a tot securizat mediul în care trăiește, aspirând la un control total asupra sa și a naturii înconjurătoare. Evenimente recente, precum instaurarea unei pandemii globale, au mixat o serie de ingrediente precum frica de moarte, insecuritatea mediului, drepturile fundamentale și privilegiile. Oamenii și-au arogat dreptul la frică, infuzându-l permanent prin accesarea surselor de știri care să le alimenteze legitimitatea acestui drept.
Având proprietatea termenilor, trebuie să spunem că un drept fundamental al omului este acel atribut care trebuie recunoscut, reclamat și practicat de toate ființele umane, fără nicio deosebire. Pentru noi toți, în mod egal, devine legitim a satatua, proteja și apăra anumite atribute inerente ființei umane, în acest context născându-se drepturile fundamntale. Dincolo de acest drepturi sunt privilegiile. Acestea presupun avantaje speciale și deosebite de care se bucură o persoană, o societate sau o clasă socială, în plus față de avantajele obișnuite de care se bucură ceilalți cetățeni. O putere sau scutire excepțională sau extraordinară. Un drept, o putere, o distincție sau o imunitate deținută de o persoană sau de o clasă socială în detrimentul legii sau dincolo de lege. Privilegiul reprezintă o scutire de sarcini sau de obligații de care se bucură anumite persoane, întrucât legea pleacă de la premisa că posturile pe care le ocupă sau activitățile pe care le desfășoară acestea sunt de așa natură încât necesită tot timpul și atenția lor și că, în lipsa acestei scutiri, persoanele în cauză nu și-ar putea desfășura activitatea astfel încât să servească interesului public. (Definiție din Dicționarul juridic) – definiție incompletă după părerea noastră, întrucât privilegiile nu s-au instituit doar în urma ocupării unor posturi care servesc interesului public, ci ele au fost moștenite sau arogate pe principiul „ciocul mic, acum noi suntem la putere!”
Astăzi avem privilegiul de a fi mai vocali decât alții, de a decide pentru toți, fără consimțământul lor, a ne extinde propriile fobii și asupra lor (că lipsa lor de educație ne legitimează aerele de elitiști), și a institui o inchiziție sanitară peste o natură căreia i se refuză dreptul la evoluție prin alegeri libere despre când decide să moară (fizic sau nu).
Asistăm astăzi la comutarea fricii de la nivel individual, la nivel colectiv. Un grup de indivizi, care are acces la mijloace persuasive de comunicare (vezi privilegii) desfășoară acțiuni de recrutare a noi adepți, inducându-le o frică de moarte ce le dezvoltă anxietate, angoasă, depresie. Automat apar reacții sociale, presiuni pe instituții statale sau organizaționale, la scară largă, de a reglementa dreptul la frică și a securiza individul prin încercări de a-l pune la adăpost chiar și îngrădindu-i din libertăți.
Riscul rezidă în faptul că frici colective exersate des (vezi desele pandemii din ultimul deceniu și jumătate) se transformă în frică socială. Aceasta semnifică o emoție predominant negativă, împărtășită de un număr de persoane relativ mare (grupuri, categorii și clase sociale sau națiuni), ca reacție la pericole de natură socială iminente, reale sau fictive, și care duc la adoptarea acelor instrumente de aparentă securitate socială, dar în același timp îngrădire existențială. Transfigurarea fricii biologice, ca reacție fiziologică și comportamentală, ca trăire psihică individuală, în frică socială se produce prin comunicarea interpersonală și mass-media. Nu doar că pericolul este un fenomen social sau că provine de la un regim politic, de la organizații și persoane cu putere politică și/sau economică sau instituții sociale și, astfel, conferă fricii caracter social, ci faptul că ea se transmite de la un individ la altul, cuprinzând un număr semnificativ de persoane (de la mulțimi la clase și categorii sociale până la popoare și națiuni). Așadar, frica devine socială prin faptul că este împărtășitã în comun. Iar procesul e invers. Nu mai este dictatura unui regim (a câtorva oameni care au niște crezuri pe care și le impun pe principiul forței și puterii), ci este dictatura unei frici individuale ridicată la rang de colectivitate, și mai apoi rasă umană, care pune presiune pe regimurile guvernamentale să instaureze la nivel global o stare de alertă și mai apoi de frică generalizată, cum că specia ar putea dispărea, și să adopte instrumente prin care indivizii să fie obligați a se securiza.
Trecutul ne-a predeterminat prezentul, așa cum prezentul scrie viitorul. Vom vedea ce consecințe va crea prezentul în conștiința colectivă viitoare. Nu trebuie să uităm, totuși, că legitimitatea și etica unui drept trebuie să se subscrie preceptului conform căruia dreptul meu se termină acolo unde începe dreptul celuilalt.
#alteu
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
