Pe unii ne dor strămoșii iar pe alții ne strâng, ne micesc. Iar apropo de strâns, strângem în noi: de la idei la emoții; de la impresii la senzații; vise, visuri, mirosuri, culori, curcubee și răsărituri de Soare. Apusuri și zâmbete, distracții și sâmbete. Dar strângem și traume, abandonuri, vinovăție și rușine și frică și regrete și furie. Margarete și egrete.
Strângem și gânduri (ei, aș , câte sunt originale, autentice? „oamenii au gânduri, sau gândurile au oameni?”) precum și planuri subconștiente pentru cum – ne – vom trăi viața și despre cum vom ieși din aceasta. Eric Berne spunea că – ne – alegem patul de moarte, ceea ce era o metaforă pentru contextul din acea clipă: burlaci, divorțați, văduvi, cu copii sau fără. Săraci sau bogați, împliniți sau nefericiți.
Ciudat este când realizezi că există o parte în tine care a atras sau chiar creat până și situațiile neplăcute. Era o dorință nesatisfăcută, un stroke existențial nevalidat. Dincolo de voința de putere, există, cred, și o voință de durere. Atașamentul de traumă, „Cine sunt eu fără trauma mea?”. Te identifici cu trauma iar în lipsa ei resimți moartea identității, simți că înnebunești, că ți se scurge realitatea psihică. Totuși, îți poți cere înapoi drepturile asupra propriei ființări. Cu condiția să descoperi care era beneficiul aparent care te menținea în acel context deficitar. Asta înseamnă că obstacolul va deveni calea, viciul – renunțarea, atașamentul – integrarea, frica – curajul, soarta – destinul.
De aici (negarea morții) pleacă și materialismul: să avem cât mai multe, de parcă giulgiul are buzunare. Știm că corpul (eul fizic) moare, astfel încât ne agățăm de eul conceptual (identitate, nume). Deși inițial, în pruncie, ne credem nemuritori, pe măsură ce înaintăm în vârstă și îmbătrânim, observăm cum corpul ne lasă, se șubrezește, iar moartea devine tot mai prezentă și reală, aproape palpabilă (mor bunici, unchi, mătuși, vecini). Astfel încât ne agățăm de eul conceptual, prin care ne asigurăm un crâmpei de eternitate: unii vor întemeia familii numeroase și astfel „vor trăi” prin numele dus mai departe, alții vor scrie iar asta le va asigura „nemurirea”,, unii vor compune sau inova iar alții vor dona sume fabuloase de bani pentru ca numele lor să apară pe aripa vreunui spital, alții vor anexa teritorii țărilor „lor”. Și, să nu uităm de operațiile estetice – ce alt proiect poate nega preambulul morții, bătrânețea, mai mult decât asta?
Fiecare avem proiectul propriu de nemurire, fiind datoria noastră să cercetăm dacă astfel ne hrănim pe noi, necesitatea noastră sau frica angoasată a vreunui strămoș care ne-a predat un modus vivendi existențial. Eu, de exemplu eram ciufut și nemulțumit de viață ca tata, crezând ca așa trebuie sa fiu și că așa este viața. Iar tata învățase asta de la tatăl lui. Iar bunicul a fost orfan și pentru un orfan lumea poate fi un loc nesigur și sumbru care te poate face să fii resemnat și ciufut, trist și abătut. Este just că ești numit oaie neagră când alegi alt drum față de cele bătătorite de familie, dar ăsta este prețul liberului arbitru.
Libertatea are doua valențe: pozitivă și negativă. Libertatea negativă este eliberarea de constrângerile exterioare: natura libertății săracului nu se pupă cu natura libertății bogatului. Săracul, deși poate face ce vrea, este constrâns de lipsurile socio-financiare. Pot să locuiesc într-un penthouse în LA, cu condiția sa îmi permit minim chiria. Pot să conduc orice mașină din lume, cu condiția sa am permis și sa îmi permit măcar sa închiriez mașina aia. Totuși este o libertate negativă pentru că, să zicem că m-am realizat financiar dar dacă am angoase sunt tot întemnițat doar că nu de lume ci de mine, în mine.
Astfel încât libertatea pozitivă este libertatea intrinsecă, eliberarea de constrângerile interioare. De traume, de atașamente de și din trecut, de superstiții. Sinele se conduce pe sine însuși. Cred că la asta se referă „nu pot controla ce mi se întâmplă, dar pot controla cum reacționez la ce mi se întâmplă”. Este cald afară iar asta are un anumit efect fizic, dar pot alege dacă efectul mă deranjează. Dacă ma deranjează fizic, este o alegere dacă duc deranjul și în mental (ce gândesc despre asta și ce îmi spun) sau in emoțional (ce simt).
Blaga spunea că „embrionul uman, inițial, are inima în interiorul creierului, apoi crește iar creierul se duce-n cap iar inima rămâne-n piept, rămânând despărțite pentru totdeauna. Ce bine-ar fi fost să rămână împreună…” M-am cam învârtit în jurul cozii, mintea ne minte. Inima, simțirea, știe. În minte sunt întrebările iar în inimă răspunsurile. Astfel încât n-are nicio importanta cum ne cataloghează ceilalți, atât timp cât facem ce simțim. Cu condiția să fim în congruență cu corpul nostru, iar cum ajungem „aici” este altă poveste.
Constantin Nica
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
