Sunt în căutarea unui limbaj ce pare să dispară: acela pe care-l folosesc când vorbesc cu mine însumi. E o limbă care se diluează, se contaminează, în mintea mea aud tot mai des limbajul lumii. Pe când eram copil, apoi adolescent, până chiar mai târziu, obișnuiam să vorbesc cu mine însumi într-un fel specific, idefinibil. Vorbele limbii naturale, resemnificate, expresii absurde, aglutinări, rămășițe, gesturi, toate concurau nu pentru a explica, ci pentru a (mă) implica (în) realitate.
Am cam pierdut disponibilitatea asta a idiomului interior, iar limbajul lumii, cel care tinde să substituie solilocviul, e oribil, flasc, rudimentar. Nu e neapărat o tristețe, e doar o stare care acutizează încercarea de regăsire a limbajului propriu.
Mario Barangea
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
