Elena Cuza sau Elena Doamna, după cum era cunoscută în epocă, soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a născut în ziua de 17 iunie 1825.
A fost fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a soţiei sale, Ecaterina (Catinca), născută Sturdza, potrivit site-ului Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, http://www.histmuseumph.ro/.
S-a bucurat de o educaţie aleasă, dar severă, păstrând semnul tiparelor vremii, la vârstă fragedă cu guvernante şi profesori particulari, ulterior, pentru desăvârşirea studiilor, la pensionul Buralat, arată lucrarea „Dicţionarul personalităţilor feminine din România” (Editura Meronia, Bucureşti, 2009) şi site-ul Băncii Naţionale a României, http://bnr.ro/.
Primii ani ai copilăriei i-a petrecut, alături de ceilalţi patru fraţi ai săi, Constantin, Dumitru, Theodor şi Zoe, la moşia părinţilor de la Soleşti, din ţinutul Vaslui, sub directa supraveghere a mamei. De la 7 ani, a studiat cu profesori particulari, la conacul de la Şcheea al unchiului său Constantin Sturdza (fratele mamei sale), împreună cu verii săi, şi apoi la Miclăuşeni, la bunicul său Dumitrache Sturdza.
S-a stabilit, apoi, la Iaşi, unde, conform obiceiului vremii, a fost introdusă în înalta societate din capitala Moldovei. A fost o apropiată a cercurilor literare şi artistice ale Iaşiului. Tot la Iaşi, tânăra Elena l-a cunoscut pe Alexandru Ioan Cuza, cu care s-a căsătorit la 30 aprilie 1844. Aşa cum este descrisă în studiul „Doamna Elena Cuza”, semnat de Oltea Răşcanu Gramaticu (profesoară de istorie, Bârlad), Elena „se remarca prin simplitate, corectitudine, naturaleţe, timiditate”, fiind cumpănită şi retrasă, găsind consolare în citit şi în treburile casei, pe când Alexandru, curtenitor, vesel şi prietenos, plăcea tuturor de la prima vedere.
Tablou cu portretul doamnei Elena Cuza, soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, expus pe un perete în cadrul Muzeului Unirii din Iaşi.
FotoŞ (c) ADRIAN CUBA / AGERPRES FOTO
Participant activ şi fruntaş al mişcării revoluţionare de la 1848 din Moldova, Alexandru Ioan Cuza a luat cuvântul şi a semnat, la 27 martie, la hotelul Petersburg din Iaşi, documentul programatic „Petiţia-proclamaţiune a boierilor şi notabililor Moldovei”. A propus, apoi, înarmarea participanţilor, pentru a-l forţa pe domnul Mihail Sturdza să accepte înfăptuirea reformelor cărora refuzase să le dea curs. Mişcarea revoluţionară a fost înăbuşită cu forţa armată, 13 dintre revoluţionari, inclusiv Cuza, fiind arestaţi şi trimişi, sub escortă, la Galaţi, în vederea exilării lor în Imperiul Otoman. Viitorul domnitor, alături de alţi şase revoluţionari, beneficiind de ajutorul consulului englez din Galaţi, Charles Cunningham, a reuşit să ajungă la Brăila şi de aici, cu paşaport austriac, să treacă în Transilvania, unde a participat la Marea Adunare Naţională de la Blaj de pe Câmpia Libertăţii, din 3/15-5/17 mai 1848.
Vernisajul expoziţiei ‘Elena Cuza, prima doamnă a României’, organizată la Muzeul Naţional Cotroceni.
Foto: (c) GRIGORE POPESCU/AGERPRES FOTO
Familiarizată, prin educaţie, cu ideile novatoare ale Revoluţiei Franceze, Elena Cuza şi-a secondat cu entuziasm soţul în desfăşurarea evenimentelor revoluţionare din Moldova, urmându-l atunci când acesta a fost nevoit să ia calea exilului, la Cernăuţi, Viena şi Paris. În vâltoarea acţiunilor întreprinse de partida liberală în Moldova, ca şi în contextul arestării revoluţionarilor din ordinul lui Mihail Sturdza, Elena Cuza s-a implicat energic în punerea în libertate a lui Alexandru Ioan Cuza. După o scurtă vreme petrecută în exil, semnatarii Petiţiei-proclamaţiune se întorceau în Moldova, unde au fost învestiţi în diverse funcţii publice.
În perioada în care Alexandru Ioan Cuza şi-a exercitat mandatul de pârcălab la Galaţi, nemulţumită de comportamentul mai libertin al acestuia, soţia sa, Elena, s-a autoexilat în mai multe rânduri la Paris.
Alegerea lui Cuza ca domn în ambele Principate a propulsat-o pe Elena la vârful vieţii sociale româneşti. Avea să-i mărturisească mamei sale într-o scrisoare că nu era deloc pregătită pentru noua situaţie: „Am trăit mai totdeauna departe de societate şi nu ştiu nici eticheta, nici îndatoririle pe care trebuie să le am”, potrivit „Dicţionarului personalităţilor feminine din România” (Editura Meronia, Bucureşti, 2009). Elena şi-a urmat soţul la Iaşi, apoi în noua capitală a României moderne, la Bucureşti, şi, chiar dacă nu era pregătită pentru noile îndatoriri de primă doamnă a ţării, şi-a controlat bine emoţiile faţă de cei din jur şi a încercat să-şi îndeplinească bine responsabilităţile ce-i reveneau.
Vernisajul expoziţiei ‘Elena Cuza, prima doamnă a României’, organizată la Muzeul Naţional Cotroceni.
Foto: (c) GRIGORE POPESCU/AGERPRES FOTO
A continuat, însă, să se autoexileze la Paris, unde a rămas mai bine de 3 ani. În acest răstimp, a acordat o mai mare atenţie aspectului ei exterior, s-a îmbrăcat cu mai multă grijă şi mai sofisticat, şi, totodată, a citit foarte mult, a vizitat muzee, expoziţii, magazine, a vizionat spectacole de teatru şi balet.
La îndemnul unei mari părţi a vechii elite ieşene (Constantin Sturdza, Vasile Alecsandri), a revenit alături de Alexandru, pentru a-şi prelua îndatoririle faţă de ţară. După reîntoarcerea de la Paris, principesa Elena avea să îşi uimească soţul şi anturajul prin comportamentul binevoitor, prin stăpânirea de sine; era îngăduitoare, mai cochetă, mai feminină. Până la sfârşitul mandatului soţului său, Doamna a afişat un comportament public ireproşabil.
Generoasă şi tolerantă, suferind enorm că nu i-a putut oferi lui Cuza un moştenitor, Elena Cuza a consimţit înfierea celor doi fii naturali – Alexandru şi Dimitrie – pe care domnitorul îi avea cu principesa Maria Obrenovici. De asemenea, a acceptat să-şi crească nepoţii, după decesul surorii sale, Zoe Lambrino.
Odată cu alegerea lui Cuza ca domn, în 1859, noul său statut i-a oferit prilejul de a se implica în ajutorarea celor aflaţi în dificultate. Elena Cuza a fost o prezenţă discretă şi un reper în activităţi filantropice, în dezvoltarea asistenţei medicale, dar şi prin acţiuni în sprijinirea educaţiei şi culturii, exemplul său generând în epocă şi alte iniţiative similare, fie în sfera instituţională publică, fie în cea privată, conform http://bnr.ro/.
S-a îngrijit de soarta orfanilor din Bucureşti, fondând, în 1862, în Cotroceni, Azilul „Elena Doamna”. Tot pe parcursul anului 1862, alături de doctorul Carol Davila, a inspectat aşezăminte de binefacere, din Iaşi şi Bucureşti, făcând donaţii importante. Nu a uitat nici de problemele altor categorii sociale defavorizate, precum bolnavii incurabil lăsaţi în îngrijirea statului, vârstnicii sau deţinuţii. Patroană a vieţii mondene bucureştene, a organizat baluri de caritate, a prezidat dineuri, a oferit sprijin financiar tinerelor talente şi a răspândit parte din convingerile sale despre rolul femeii în societate, sedimentate în urma experienţelor pariziene şi româneşti.
Elena s-a preocupat şi de modernizarea palatului de la Ruginoasa, achiziţionat de domnitor de la familia Sturdza în 1862. Mobilierul a fost comandat la Paris, iar pentru amenajarea parcului au fost aduşi grădinari de la Viena. Castelul de la Ruginoasa, inaugurat cu mare fast în primăvara anului 1864, a devenit o oază de linişte pentru Doamnă.
Vernisajul expoziţiei ‘Elena Cuza, prima doamnă a României’, organizată la Muzeul Naţional Cotroceni.
Foto: (c) GRIGORE POPESCU/AGERPRES FOTO
Abdicarea silită a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, a însemnat un nou exil (în Austria, Franţa, Italia, Germania). Doamna a rămas alături de soţul său până la moartea bruscă a acestuia, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani, în Germania, la Heidelberg.
Rămasă văduvă, s-a dedicat în totalitate educării celor doi fii adoptivi. În 1884, când au finalizat studiile la Paris, s-a stabilit cu aceştia la moşia de la Ruginoasa. Două evenimente tragice i-au marcat ultima parte a vieţii: moartea copiilor adoptivi (sinuciderea lui Dimitrie Cuza, în 1888; moartea lui Alexandru Cuza în urma unui infarct miocardic, în 1890), care au fost îngropaţi la Ruginoasa, alături de tatăl lor.
Nevoită să părăsească Ruginoasa, s-a stabilit la Iaşi, fiind infirmieră la Spitalul de copii „Caritas”. Ultimii ani de viaţă i-a petrecut, singură, într-o modestă casă din Piatra-Neamţ, ducând un trai auster.
Activitatea caritabilă a Elenei Cuza a continuat şi după anul 1866, când nu a mai fost doamna ţării, documentele vremii menţionând numeroase acte de binefacere şi donaţii. A fost apreciată şi stimată de cuplul princiar de Hohenzollern, care a sprijinit-o în actele sale de caritate.
„Femeia ideal de bună şi modestă care a fost Măria Sa Doamna Elena, tovarăşa lui Vodă Cuza”, „a cării viaţă întreagă înseamnă: uitare de sine, iertare pentru alţii, binefacere ascunsă de lume’, cum o caracteriza marele istoric Nicolae Iorga, s-a stins din viaţă la 2 aprilie 1909, la numai câteva luni după împlinirea semicentenarului Unirii Principatelor Române, moment în care a fost omagiată de întreaga suflare românească. După dorinţa ei, a fost înhumată la Soleşti, alături de mama sa, fără funeralii naţionale. Elena Doamna, femeie „blândă şi iubitoare de ţară”, aşa cum o descriu localnicii, a avut o înmormântare modestă, aşa cum i-a fost şi viaţa, fără prezenţa personalităţilor sau oficialităţilor vremii, aşa cum s-ar fi cuvenit, iar slujba a fost ţinută de un singur preot. AGERPRES
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
