Prozatoarea şi autoarea dramatică, Hortensia Papadat-Bengescu, s-a născut la 8 decembrie 1876, în comuna Iveşti, judeţul Galaţi. A primit din familie o educaţie muzicală şi literară iar, prin unchiul ei, a fost atrasă de teatru. A studiat la pensionul de fete „Bolintineanu” din Bucureşti (1887-1894), potrivit „Dicţionarului scriitorilor români” (Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu; Editura Albatros, Bucureşti, 2001).
În 1896, la 20 de ani, s-a căsătorit cu magistratul Nicolae N. Papadat, cu care a avut cinci copii, mai notează sursa citată.
A debutat, în 1912, cu un necrolog la moartea actorului Petre Liciu, publicat sub pseudonimul Loys, în ziarul „La Politique”. Din 1913, încurajată de Garabet Ibrăileanu, a colaborat cu proză lirică la revista „Viaţa Românească”. În 1914, a primit Premiul revistei „Femina” pentru poezia „La Mer”.
A debutat sub semnătura Hortensia Papadat-Bengescu, în „Viaţa Românească”, cu poemul în proză „Viziune”. În intervalul 1918-1920, a colaborat la magazinul literar „Lectura pentru toţi”, condus de Eugen Lovinescu, la publicaţia ieşeană „Însemnări literare” şi la revista „Sburătorul” – fiind şi membru fondator al cenaclului literar cu acelaşi nume.
În decembrie 1919, a debutat editorial cu volumul de proză scurtă „Ape adânci”. În acelaşi an, a scris romanul de observaţie obiectivă „Fecioarele despletite”. În 1920, i-au apărut piesele „Bătrânul” şi placheta de proză „Sfinxul”, în 1921 romanul „Femeia în faţa oglinzii”, iar în 1922 – nuvela „Sânge”, se arată în „Dicţionarul general al literaturii române al Academiei Române” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006).
Au urmat romanul „Balaurul” (1923), piesa „Lulu” (1923, în colaborare cu Eugen Lovinescu), „Romanul Adrianei” (1925), volumul de nuvele „Romanţa provincială” (1925), volumul de nuvele „Lui Don Juan” (1926), volumul de nuvele „Desenuri tragice” (1926). În romanul „Concert din muzică de Bach” (1927) a continuat cu investigaţia psihologică începută odată cu scrierea romanului „Fecioarele despletite”.
După pensionarea soţului său, în 1934, Hortensia Papadat-Bengescu s-a stabilit în Bucureşti.
În anul 1938 i-a apărut romanul „Rădăcini’.
A fost primită în Societatea Scriitorilor Români în anul 1920, iar în 1928, a fost premiată de Societatea Scriitorilor Români pentru „Desenuri tragice”. Din 1929 până în 1938, a fost membră în comitetul redacţional al „Revistei scriitoarei”, devenită „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români”.
În 1936, la aniversarea a 60 de ani ai scriitoarei, a fost laureată cu Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români pentru romanul „Logodnicul” (1935), din juriu făcând parte Tudor Arghezi, Perpessicius, Şerban Cioculescu. În 1944, a primit Premiul Naţional pentru proză şi a fost omagiată la aniversarea celor 70 de ani. În anul 1954 a fost distinsă cu Premiul Ordinul Muncii.
A murit la 5 martie 1955, la locuinţa sa din Bucureşti, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.
Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt, prin acuitatea observaţiei şi prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele realizări de prestigiu ale prozei psihologice româneşti, conform biografiei de pe site-ul https://www.icr.ro/. AGERPRES
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
