Vintilă Horia s-a născut la 18 decembrie 1915, la Segarcea. Era fiul Mariei şi al lui Vintilă Caftangioglu, inginer agronom. A urmat, la Bucureşti, Colegiul Naţional „Sf. Sava” (absolvit în 1933) şi Facultatea de Drept; obţine şi licenţa în litere a Universităţii Catolice din Paris.
În iunie 1940, a fost numit ataşat de presă la Legaţia României din Roma, dar, în urma schimbării regimului de la Bucureşti, în octombrie acelaşi an, este rechemat în ţară. În 1941 i se acordă o bursă Humboldt în Austria şi în anul următor primeşte numirea ca ataşat de presă la Consulatul român din Viena.
Considerat „cetăţean al unei ţări inamice” („Dicţionarul general al literaturii române”, 2005), în august 1944 este internat pe rând în mai multe lagăre din Germania şi Austria. Evacuat de armata engleză la Bologna, în alt lagăr, a fost eliberat la sfârşitul războiului.
A refuzat să se întoarcă în ţară şi a rămas în Italia. În 1946, este condamnat la Bucureşti, sub acuzaţia de înaltă trădare, la muncă silnică pe viaţă, zece ani degradare civică şi confiscarea întregii averi.
În 1947, Vintilă Horia, împreună cu soţia, ajunge la Florenţa, unde îl întâlneşte pe scriitorul italian Giovanni Papini; „amintirea acestor întâlniri va forma substanţa eseului ‘Giovanni Papini’, publicat la Paris în 1963” („Dicţionarul general al literaturii române”, 2005).
În 1948 emigrează în Argentina. La Buenos Aires lucrează ca funcţionar la o societate comercială şi ca lector de limba şi literatura română la Facultatea de Litere şi Filosofie. Tot aici fondează revista „Noutăţi despre Argentina şi România”.
S-a întors în Europa, în 1953, cu o bursă de studii a Institutului de Studii Hispanice, stabilindu-se la Madrid, unde s-a angajat ca funcţionar la un hotel, apoi, ca redactor la Radiodifuziunea Spaniolă şi, în cele din urmă, a fost numit profesor la Şcoala Oficială de Jurnalism.
A redactat, în franceză, romanul „Dumnezeu s-a născut în exil” (”Dieu est né en exil”), care apare în 1960, obţinând un mare succes şi fiind distins cu Premiul Goncourt.
Vintilă Horia este singurul scriitor român distins cu Premiul Academiei Goncourt, acordat pentru romanul „Dumnezeu s-a născut în exil” (1960).
Mediile literare de extremă stânga de la Paris reacţionează „violent” („Dicţionarul general al literaturii române”, 2005), reproşând juriului că a premiat un fost membru al unui partid fascist. Campania a luat proporţii şi, în aceste circumstanţe, Vintilă Horia a renunţat la premiu, printr-o scrisoare adresată juriului Academiei Goncourt. Premiul însă nu i-a fost retras niciodată.
La începutul lunii decembrie 1960, ziarul „Le Monde” puncta finalul acestui caz „atrăgând atenţia, într-un articol semnat de Robert Escarpit, asupra faptului că un premiu literar încununează o carte şi nu are nici o legătură cu biografia autorului” („Dicţionarul general al literaturii române”, 2005).
Întors în Spania, în 1964, scriitorul, care colaborează la câteva dintre cele mai reputate reviste madrilene, dar şi din alte oraşe spaniole, precum şi din alte ţări, se integrează în viaţa culturală spaniolă, primind cetăţenia acestei ţări în 1972.
În anii 1969 şi 1970 întreprinde lungi călătorii în Europa şi în America de Nord, ca reporter al revistei „Tribuna Medica” din Madrid, realizând interviuri cu importante personalităţi literare şi ştiinţifice, care au fost adunate în volumul „Viaje a los centros de la tierra”, 1971.
În ţară, Vintilă Horia a înfiinţat revista „Meşterul Manole”, 1939-1941 (în colaborare cu Ovid Caledoniu, Virgil Carianopol, Miron Suru). După plecarea în exil este redactor-şef al revistei „Dinamica Social” (Buenos Aires, 1949-1953), fondator şi director al revistei de cibernetică şi futurologie „Futuro Presente” (Madrid, 1971-1976), codirector al revistei „Metapolitica” (Roma), fondator şi director al colecţiei universitare „Punto Omega” (Madrid, 1966-1969), în care îi editează, alături de alţi autori importanţi, pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu, fondator, în 1983, al Fundaţiei Culturale Române, cu sediul la Madrid.
Se impune, de asemenea, şi ca istoric literar. Vintilă Horia a fost profesor de literatură universală şi comparată la Universidad Complutensc din Madrid, de literatură contemporană la Universitatea Catolică din Paris, apoi la Universitatea din Alcala de Henares. În acelaşi timp, traduce în spaniolă opere ale unor scriitori italieni, francezi, germani şi, nu în ultimul rând, români – printre altele, scrieri ale lui Panait Istrati („Ciulinii Bărăganului”, 1973) sau George Uscătescu („Oameni şi realităţi ale timpului nostru”, 1961). Alcătuieşte antologiile „Poezia românească nouă” (1956) şi „Antologia poeţilor români în exil” (1950).
Începând cu „Dumnezeu s-a născut în exil”, la care s-au adăugat volumele „Le Chevalier de la resignation” (1961) şi „Perseguid a Boecio” (1983), Vintilă Horia scrie o trilogie, „în care tragedia exilului, deopotrivă a celui fizic şi a celui spiritual, capătă sensuri universale” („Dicţionarul general al literaturii române”, 2005).
„Poate cea mai bună cale pentru înţelegerea lui Horia ca eseist şi gânditor (o declară chiar autorul de altfel), e dată de ‘Jurnalul unui ţăran de la Dunăre’ (apărut în limba franceză în 1966 şi în spaniolă în 1968). Autorul mărturiseşte aici satisfacţia sa în urma lecturilor lui Platon şi Jung, evocă paradisul copilăriei şi tinereţii petrecute la Albeşti (la începutul anilor ’20, circumstanţele plecării în străinătate sau scandalul Premiului Goncourt (…) Peste tot răzbate o nostalgie ascuţită după patria pierdută, ‘rană deschisă’, ‘mereu mai sângerândă şi mai sensibilă’, dar şi iubirea pentru Occident şi în special pentru Spania şi pentru casa din Polop de la Marina, a cărei stăpânire i-a luminat ultima parte a vieţii” („Dicţionarul scriitorilor români”, 1998).
Laureat al premiilor „Il Conciliatore” (Milano, 1961), „Bravo a los hombres que unense en la verdad” (Madrid, 1972), „Dante Alighieri” (Florenţa, 1981).
Vintilă Horia s-a stins din viaţă la 4 aprilie 1992, la Villalba, Spania.
Lucrări din opera sa: „Procesiuni”, Bucureşti, 1936; „Cetatea cu duhuri”, Bucureşti, 1939; „Cartea omului singur”, Bucureşti, 1941; „A murit un sfânt”, Buenos Aires, 1951, ediţia a 2-a, Bucureşti, 2000; „Eseu despre interpretarea ciclică a istoriei”, Madrid, 1953; „Presencia del mito”, Madrid, 1956; „Poesia y libertad”, Madrid, 1959; ”Les Impossibles”, Paris, 1962; ”Quaderno italiano”, Pisa, 1962; ”Diccionario de los Papas”, Barcelona, 1963; ”Giovanni Papini”, Paris, 1963; ”La Septieme lettre”, Paris, 1964; ”Journal d’un paysan du Danube”, Paris, 1966; ”El hombre de las nieblas”, Barcelona, 1970; ”Espana y otros mundos”, Barcelona, 1970; ”Viaje a los centros de la tierra”, Barcelona, 1971; ”Introduccion a la literatura del siglo XX”, Madrid, 1976; ”Consideraciones sobre un mundo peor”, Barcelona, 1978; ”Literatura y disidencia”, Madrid, 1980; ”Perseguid a Boecio”, Madrid, 1983; ”Un sepulcro en el cielo”, Barcelona, 1987; ”Mai bine mort decât comunist”, Bucureşti, 1990; ”Reconquista del Descubrimiento”, Madrid, 1992; ”Mai sus de miazănoapte”, Bucureşti, 1992; ”Introducere în istoria filosofiei româneşti modeme”, Bucureşti, 1999; ”Moartea morţii mele”, Cluj-Napoca, 1999; ”Sfârşit de exil”, Bucureşti, 2001; ”Credinţă şi creaţie”, Cluj-Napoca, 2003. (surse: Academia Română – ”Dicţionarul general al literaturii române”; Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2005; „Dicţionarul scriitorilor români”, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1998) AGERPRES
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
