Orașul nu mai crede-n răsărituri de când ți-ai luat tălpășița, iar trotuarele sunt imune la atingeri de când felinarele nu-ți mai luminează nimbul. Lacul nu mai reflectă Luna, de când nu ți-ai mai arătat chipul iar tramvaiul nu mai plimbă ci omoară, puțin câte puțin – timp – în așteptarea glasului tău. Spațiul nu mai are stare, iar starea civilă se-nchide-n dânsa. Aleile parcurilor nu mai duc în inima naturii, de zici că-s taximetriști. Iar liniștea nopților a devenit tumult, de zici că-i uzină de gâlceavă cu somnul. Până și ploile te așteaptă să revii.
Constantin Nica
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
