Am deschis ochii și disperată am întrebat : copilul meu ???
O fată frumoasă, blondă, înaltă răspunde : sunt medicul anestezist, totul este bine, o să vedeți copilul mâine.
Mi se oprește respirația și plâng, plâng cum nu credeam că poate cineva plânge vreodată. În mintea mea cuvântul mâine era ca un uragan. Cum mâine? E rupt din inima mea, nu pot să aștept atât… Dar tac.
Aștept să plece toată lumea de la terapie intensivă, știam clar că nimeni nu m-ar fi lăsat să mă ridic (erau doar câteva ore)…Și între mine și minunea mea erau 200 de metri. Voiam să îl simt, să văd eu că totul este bine, fiind prematur, la 35 de săptămâni, eram convinsă că ei toți mă mint și trebuia să mă asigur că inima mea trăiește.
Mă ridic ca din cel mai urât coșmar, cu niște dureri care ar fi doborât și un munte. Mă țin de perete și după câțiva pași leșin pe holul care ducea către copilul meu…
O mână zdravănă mă trezește dar cu o voce blândă îmi spune: frumoasa mea, te duc eu!
Era asistenta de pe terapie și m-a dus aproape în brațe să îmi cunosc copilul.
Salonul plin, zeci de copii, dar eu am mers până în capătul lui, căci ultimul pătuț era al prințului meu.
Mi-l pune în palmă, îl simt și el zâmbește!!!
Un copil de 2250 grame, zâmbește, și îi spun: Acum ești în siguranță iubirea mea, în palma mea te țin eu, de azi toată viața.
Roxana Blendea
Psihoterapeut
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
