Sa mai vorbim putin despre biasul culturii in Romania ca tool de lichefiat voința de a răzbate. De a-ti sublinia tie, in prezent, foarte personally si nemediat incapacitatea de a face mai mult cu propria carcasă. E un push dispretuitor si răcnit spre o presupusă autodepasire cu rezultatul evident exact contrar. Just think about it că n-am loc de mai mult aici.
Sigur ca arta a avut mereu in centrul preocuparii depresiile si nevrozele sociale, si, desi pentru multi clasici din ultimul secol a inceput in si din precaritate, a sfarsit pe peretii unor palate la niste sume exorbitante. Vietile lui Pollock, Warhol sau Basquiat, Rothko sunt simptomatice pentru asta. Toti performeaza dintr un trigger interior cu nuante clinice indelung studiate, a carui intrepatrundere cu saracia, alienarea sau alcoolismul este greu de evitat.
Expresivitatea lor unica insa, cu toate conexiunile propriilor conditii, iese mult in afara oricarei forme de lamentare iar arta lor produce interogatii de o cu totul alta natura. Ei nu fac social issues art, chiar daca la Basquiat, de exemplu, explorarea contextului cultural al comunitatilor marginale poate avea si acest sens. Dar el provine direct de acolo iar epoca lui este corelata istoric cu explozia contraculturii. Adica a fost viu si real atunci cand a trebuit sa fie. Long story short, tentatia de a extrapola mediocru conditiile creatiei acestor oameni – sa zicem saracia sau anxietatea – ca fiind factorul cheie al autenticitatii lor a mutat arta spre niste forme de civism care bineinteles ca nu sunt gresite, dar pentru foarte multi au devenit unica rețetă. E un fenomen in occidentul anilor 70 – 90, cu multe valente in zona de stanga a criticii sociale, este specific periferiilor suprimate, se reproduce muzical, cinematografic si plastic cu un succes nebun si neasteptat, e o rebeliune antisistem care devine sistem si, pentru ca patrunde in mainstream, iese overall din forma de rebeliune, dooh!
Adica nu va mai fi despre guilt ci despre pleasure.
Ce a ajuns la noi, intarziat ca toate lucrurile, a creat o ciorbiță absurdă intre elemente nenatural contemporane intre ele, gen suntem antisistem, revoltati, high urban/high education si in acelasi timp un soi de mainstream, si asta pentru ca nu prea facem nimic altceva.
Fara concurenta si 100 de platitori de bilete sunt un succes. Contemporany urban culture nu provine din periferii ci din downtown dar vorbeste exclusiv despre marginalitate si vinovătie, mai pe scurt e despre guilt pentru ca (avem impresia că) vinde si e lejer de incarcat emotional, nu pentru ca ne pasă, ceea ce e fucking amazing daca n-ar fi atat de ipocrit si dubios.
Practic piata culturală urbana – arta, teatru, performing, literatura – isi plateste cash ingurgitarea vinovatiei metafizice, o face really excited crezand ca bifează cabale civice si profunzimi suferinde, lacrimeaza liric dupa care se suie in masina si se duce-n Grecia la o vilă mișto cu plaja privată. Deloc neasteptat, tot acolo se duc si creatorii, rebelii, na…
Doar, in paranteza, cand Teambuilding a produs ruperea de nori cu incasarile nu stiu cati au inteles ca de fapt se rupea acest cerc snobistic si, evident fake. Ăștia macar nu si-au asumat niste tragedii scârpinate, vorbeau cu publicul exact in punctul de intalnire, nu pe langă. Formula lor nu provine dintr-o pretinsa stază consternată, e simpla si fara pretentii. Ceea ce o face, chestie care ar trebui sa ne tulbure, unic autentică in peisajul nostru. Ar fi fost ideal sa țintească macar un strop mai aspirational, dar de ce sa se chinuie?
Fenomenul in sine trimite expresia culturală in Romania intr-o nișă ultra minoră, decalată si alienantă masiv pentru public. Ii blocheaza orice valentă educatională sau inspiratională si se vinde suficient pentru vila din Grecia (uneori nici macar) dar insuficient pentru a produce orice shift sau semnificatie importanta. Se vede in literqtura cu cele 1000 de exemplare tiraj considerat bestseller (!!), in teatru, in cinema. Cine se pricepe prinde niste bani publici, se creeaza niste networking inchis si autosuficient care si imparte status și premii, e covarsitor respinsă de public but who cares? S-au mai explorat niste heavy social dramas din niste unghiuri ascunse care le transforma din putin interesante in total de evitat si bineinteles ca nu produc niciun beneficiu social real, ba chiar dimpotriva. E mai easy sa crucifici publicul drept inept, imoral si needucat – si sa-i racnesti asta cu orice ocazie – decat sa-l intalnesti.
Iar fara o exponență culturală inteligibilă si accesibilă publicul chiar devine tot mai inept, imoral si needucat, ceea ce se numeste profetie autoindeplinita, case close.
Tudor Dumitrascu
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
