A mai trecut un an peste istoria noastra democratica recenta. Regimul opresiv de pana in 1989 a fost inlocuit prin forta lucrurilor si din cauza involutiei unui model de societate utopic mentinut cateva decenii prin propaganda si organizare totalitara. Imi amintesc cum in jurul meu toata lumea disimula o stare de acceptare tacita. Eram avertizat sa incetez sa mai ascult posturi de radio straine, sa nu mai citesc autori capitalisti, sa renunt la comentariile negative la adresa conducatorilor. Eram considerat un rebel (”tanarul frumos si liber”) cu vederi pro occidentale.
Interdictia de a urma cursurile de operatorie film de la IATC mi-a amplificat revolta. Eram pregatit sa fug din tara si sa fiu liber. Dar n-am mai dus planul la bun sfarsit, fiindca revolta mea a fost la unison cu a multor romani. Am participat activ la Revolutie fara sa-mi doresc vreo recunoastere publica.
Dupa 1990 mi-am vazut de viata, asa cum s-a dezvaluit aceasta in anii incipienti ai democratiei. N-am cerut niciodata recompense sau confirmari ale militantismului meu pentru o societate deschisa si libera. Astazi, dupa atatia ani, sunt convins ca societatea oamenilor buni nu este o iluzie frumos ambalata desi acum, ca si atunci, suntem inconjurati preponderent de oameni incapabili de sacrificii si tentati sa cedeze in fata abuzurilor. Cei mai multi dintre noi sunt maleabili la presiune psihica si individualisti. Dar asa este si natura umana atunci cand intervine instinctul de conservare. De aceea avem societati libere si fudamentate pe lege, drepturi si libertati: ca oamenii sa apeleze mereu la ratiune atunci cand se confrunta cu incertitudinea propriilor alegeri.
Binele comun este la noi filosofie ieftina pentru numerosi conducatori. Cine are coloana vertebrala, un set solid de valori morale, este considerat inadaptat. Cine gandeste mai mult decat i se inoculeaza cu picatura este indezirabil sau incapatanat. Cine are idei este periculos sau prea complicat. Cine ofera generozitate este suspect sau interesat. Puteti adauga si voi.
Dar remarcati cat de asemanatoare ne este perceptia cu trecutul totalitar? Traim in particular cu dezamagirea, dar in public justificam eroarea de sistem prin acceptarea fatalitatii: asa stau lucrurile si nu avem cum sa le schimbam. Nu vrem sa fim opozanti la vedere, nu vrem sa se afle ce gandim, pentru ca asa putem ramane sub radar. Ii inducem in eroare pe decidenti prin fatarnicie (interpretata gresit ca loialitate) si ne asiguram ca astfel ii inlaturam pe competitorii ocazionali care nu corespund modelului de subordonare.
Veti spune ca suntem liberi sa vorbim, sa ne deplasam, sa decidem singuri cursul actiunii individuale. Dar care sunt sansele sa ducem la bun sfarsit aceste planuri? Cand usile ti se inchid fiindca esti o eticheta pusa de altii, nu esti tot un disident pentru ei, asa cum erai si pentru cei dinainte? Societatea care nu promoveaza si nu garanteaza principii ca: sanse egale pentru toti, meritocratia sau discriminarea pozitiva este tot una constrangatoare, indiferent cate libertati sunt enuntate in norme si legi.
de Claudiu Lucaci
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
