Aștept, aștept de câteva zile un semn.
Ceva care să îmi confirme că toată lupta mea nu a fost în zadar. Lupta cu mine, competiția pentru a deveni cea mai bună variantă a mea. Știu că fiecare zi e o lecție și luptă asta nu se va termina niciodată.
Și sună ea, e prietena mea, am fost colege.
Copilul meu are ceva, te rog, doar tu mă poți ajuta. (Ea cunoaște toți psihologii din oraș)
E deja ora 20, sunt cu energia cam slabă dar totuși îi spun: haideți la noi. Suntem acasă.
Sună interfonul, urcă amândoi fără pic de vlagă, deschid ușa și iau băiatul în brațe. Are 7 ani și felul în care și-a așezat capul pe umărul meu m-a topit de tristețe, în ochii lui se vedea o confuzie mai adâncă decât marea.
Ce s-a întâmplat iubitule, întreb după ce cu greu reușesc să îl desprind de mine, în timp ce îi dau ghetuțele jos. Stau în genunchi în fața lui, să fim la același nivel, căci propabil nu știți dar copiilor nu le plac oamenii mari.
Nu răspunde, mă ia de mână și intră la jucării, vrea să ne jucăm împreună…
Și ne apucăm de treabă ca doi prieteni care se știu dintotdeauna. Începe să vorbească după 10 minute, nu spune nimic concret dar e securizat, cineva îl ascultă pe el, un adult stă jos pe covor și îi înțelege lacrimile.
Mă ia de mână și îmi șoptește: am încredere în tine, putem fi prieteni acum.
Prin „jocul” nostru copilul s-a liniștit, fără să își dea seama prin lucruri mici i-am învins teama. Avea o spaimă de oameni, acum e bine. Ne-am întâlnit mult timp.
Roxana Blendea
Psihoterapeut
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
