13.3 C
București
miercuri, septembrie 22, 2021

Prima cadere a Constantinopolului [partea a doua]

E greu de spus cum participa Dumnezeu la istorie, la istoria razboiului religios cu atat mai mult, cum vointa lui se indeplineste prin cele mai atroce omenesti acte posibile, cat din ceea ce numim azi „credinta stramoseasca” in forma ei actuala de set precis si unic de atasamente spirituale are legatura cu El sau mai mult cu unii ca de Montferrat, Alexis Anghelos, Dandolo si altii.

Dumnezeu chiar a participat la cruciade.

Cel putin la prima, cand un taran-soldat crestin asediat fara speranta de pagani in Antioh descopera sulita cu care a fost strapuns Mantuitorul pe cruce si produce un asemenea val de fervoare care nu doar ca salveaza o catastrofa iminenta, dar chiar va duce in cele din urma la ocuparea Ierusalimului.

Ce scena trebuie sa fi fost cand crestinii macinati de paduchi si tifos si morti de foame s-au aruncat peste dusmanii bine hraniti si mult mai numerosi ai credintei si i-au pus pe fuga, in mod cert multi au avut revelatia Mantuitorului mangaindu-i bland pe crestet in timp ce le scoteau matele necredinciosilor.

Back to 1203, cand necredinciosii nici macar nu apar pe scena.

Cruciada a 4-a zace in Zara, in Croatia, spre satisfactia venetienilor si disperarea papei, cand un nou eveniment le deschide o fereastra de oportunitate nesperata: intalnirea lui de Montferrat, conducatorul sfintei armate, cu Alexis Anghelos, un pretendent bizantin placut surprins de noul potential de utilizare personala a cavalerilor credintei. El le promite aurul din visteria imperiului daca ei reusesc sa-l urce pe tron, calculul e simplu, decat desertul egiptean si neplacerile de acolo, mai la indemana sunt fabulatiile latinilor despre bogatia sufocanta a imparatilor rasariteni.

Venetienii aproba fericiti. Ei au si o polita de platit pentru masacrul din cartierul italian din perioada recenta a tulburarilor schismei. Mai mult decat razbunarea, cauta controlul stramtorilor, fireste. Apropos de evrei si antisemitismul european, italienii din republicile negustoresti ale secolelor 11 – 14, apostolici doar cu numele dar suficient pentru a fi urati in rasarit, sunt primele victime ale pildei in care Iisus rastoarna tarabele din templu.

Am citit un istoric care explica paradoxul evlaviei lipsa a italienilor: apropierea republicilor de sediul pamantean al papalitatii nu ajuta deloc la sentimentul lor religios iar asta ii conduce spre mercantilism relaxat si nepasator, de unde si secretul succesului.

Renasterea de mai tarziu in contradictie cu brutalitatea barbara a restului Europei are originea tot aici. Influenta papei e mare la franci si alte semintii germanice indepartate si mica la italieni pentru ca distanta ajuta la mentinerea unei aure de mistic greu de sustinut intr-o vecinatate imediata.

Acesta este backgroundul.

Cruciada a 4-a se pune in miscare spre Constantinopol, Inocentiu al 3-lea face implozie si trimite neintarziat documentele de excomunicare, asa cum avertizase.

Doar ca mesajele sunt interceptate de venetieni iar la urechile gloatei nu ajunge nimic.

Poporul inarmat care forma grosul cruciadei chiar le-ar fi luat in serios.

La zidurile orasului are loc o lupta nedecisa dar venetienii stiu secretele locului si ocupa un numar de pozitii care ameninta decisiv apararea interioara.

Imparatul titular fuge cu tot cu cash-ul din trezorerie, iar Anghelos, the uzurper, preia tronul.

…pe care n-are cu ce sa-l plateasca binefacatorilor sai. Ca sa reumple visteria delapidata intra in biserici ca sa topeasca odoarele iar asta umple paharul.

Bizantinii de rand se revolta, cruciatii intervin si urmeaza ceea ce s-a numit cel mai mare masacru al epocii medievale, copii, femei, batrani, rivalizat poate doar de distrugerea Bagdadului abyssid de catre mongoli jumatate de secol mai tarziu. Se vorbeste de, literally, sute de mii de morti. Sute de mii…

Cum a mai supravietuit Bizantul inca 250 de ani dupa acest eveniment ramane un miracol si se explica doar prin efectul sau de beacon cultural chiar daca puternic atrofiat.

Politic a incetat sa mai conteze.

Unul dintre efectele certe al prabusirii din 1204, si aici este sediul sentimentul occidental de culpabilizare, locul im care voiam de fapt sa ajung, a fost prabusirea civilizationala a rasaritului european cu mult inaintea aparitiei turcilor.

Evident, exista argumentul foarte solid cum ca imperiul rasaritean era oricum doar o structura anacronica ramasa la nivelul de umbra a gloriei anterioare, in realitate inainte de 1204 lucrurile erau departe de a fi transate.

Insa ce se prabuseste definitiv atunci este brand-ul imperial-ortodox iar eticheta de barbarism atasata noroadelor aflate in cele doua sfere de influenta face switch-ul de la vest la est cu tot cu dispretul aferent.

O resimtim si azi din plin.

Si s-a mai perpetuat ceva: din acel moment papalitatea s-a universalizat iar ortodoxia exact invers – s a autonomizat local pe fondul prabusirii imperiale.

Acesta a fost unul dintre efectele perverse ale lipsei de autoritate politica concreta a Romei, care, de nevoie, s-a adaptat, asa cum s-a adaptat Inocentiu al 3-lea la rezultatele bizarei cruciade a 4-a, influentand prin proxi si ocupand astfel spatii mult mai largi, iar, la ora aia, si mult mai agresive in cautarea legitimarii conferite dupa chef si interese de catre papalitate.

Asta a condus in occident la separatia timpurie a bisericii de stat, biserica apostolica avea statul ei, ar fi fost complicat sa ceara autoritate politica si celor din jur. S-a multumit cu soft power.

Mari puteri vestice crestine au crescut si s-au prabusit, papalitatea a ramas neafectata.

Ortodoxia in schimb, aflata total in trena politicului, a facut implozie odata cu imperiul si din acest motiv sfarsitul influentei ei reale la scara geopolitica are loc la 1204.

Fara sa exagerez, de fapt turcii sunt cei care o resusciteaza si o mentin in viata pe aparate, sesizand-i potentialul administrativ supus si ascultator fata de putere, asa cum a stiut ortodoxia sa fie mereu.

Supravietuirea ei a insemnat obligatoriu andocarea la politic.

Diocletian a impartit imperiul roman la 285 AD.

Un singur om a determinat urmatorii 2000 de ani.

Autor Tudor Dumitrascu

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.

Cele mai noi

Din aceeasi categorie

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.