Domnia de 13 ani a regelui Ferdinand (1914-1927) a marcat în istoria românilor o serie de evenimente importante: neutralitatea ţării şi, apoi, intrarea în război (1916-1919), succesele iniţiale şi eliberarea unei părţi a Transilvaniei, retragerea armatei române şi ocuparea a două treimi din teritoriul naţional de către forţele inamice, reorganizarea armatei şi strălucitele victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, încheierea păcii de la Buftea-Bucureşti, noua mobilizare a armatei române în toamna anului 1918, continuarea procesului de unificare a Ţărilor Române, început cu unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859, cu Dobrogea în 1878, cu Basarabia în martie 1918, cu Bucovina în noiembrie 1918 şi cu Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş la 1 decembrie 1918, promulgarea unei noi Constituţii (28 martie 1923), reforma electorală, reforma agrară.
Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern şi al principesei Antonia de Braganza, infanta Portugaliei, şi nepot al regelui Carol I (domnitor 1866-1881; rege al României 1881-1914) s-a născut la 12/24 august 1865, la castelul Sigmaringen, în Germania. Principele Ferdinand s-a căsătorit cu Maria Alexandra Victoria (1875-1938), fiica lui Alfred I, duce de Edinburgh şi de Saxa-Coburg-Gotha (al doilea fiu al reginei Victoria) şi a Mariei Alexandrovna, mare ducesă a Rusiei (unica fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei). Perechea moştenitoare a tronului României a sosit la Bucureşti la 23 ianuarie 1893. Au avut şase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Maria (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913), toţi botezaţi în religia ortodoxă.
Principele Ferdinand a vizitat pentru prima dată România în 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I. În baza prevederilor Pactului de familie din 1881, Ferdinand a fost numit succesor al lui Carol I de Hohenzollern la tronul României iar în 1889, a fost declarat oficial moştenitor al tronului. La 28 septembrie/11 octombrie 1914, principele moştenitor Ferdinand I depunea jurământul în calitate de Rege al României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare şi a Mitropolitului primat. Principele Ferdinand a devenit rege într-o perioadă tensionată, în contextul unor condiţii internaţionale extrem de complexe, determinate de izbucnirea Primului Război Mondial şi de hotărârea de neutralitate adoptată de România.
Carol I, Ferdinand principe moştenitor şi generalul Erachie Arion.
Foto: (c) ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES
Starea de neutralitate, care fusese hotărâtă în cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie/3 august 1914, nu putea fi prelungită la nesfârşit. În iunie 1916, generalul M.V. Alekseev, şeful Statului Major al armatei ruse şi generalul Joseph Joffre, comandantul-şef al armatelor franceze, cereau intrarea României în război ”acum, ori niciodată”, potrivit lucrării ”Istoria românilor în timpul celor patru regi – Ferdinand I” (Ioan Scurtu, 2004). Convenţiile politică şi militară negociate de Ion I.C. Brătianu, la 4/17 august 1916, un proces urmărit îndeaproape de regele Ferdinand I, au stat la baza intrării României în război. Convenţia politică prevedea că Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunoşteau României dreptul de a-şi uni teritoriile naţionale aflate în Imperiul Austro-Ungar, respectiv ale Bucovinei, Banatului, Maramureşului, Crişanei şi a toată Transilvania, locuite în majoritate de români (art. III). De asemenea, în cadrul unui alt articol, se specifica că cele patru state ”se obligă ca în Tratatul de Pace” să fie confirmată apartenenţa acestor teritorii la România, ceea ce însemna confirmarea pe plan juridic internaţional a Unirii. România, pe această bază, se obliga să declare război şi să atace Austro-Ungaria cel mai târziu la 15/28 august 1916. Astfel, regele Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.
”V-am chemat ca să purtaţi steagurile noastre peste hotarele unde fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde. (…) De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi”, se arăta în ordinul de zi către ostaşi, semnat de rege, conform aceleiaşi surse. În noaptea de 14/27-15/28 august 1916, armata română a început operaţiunile militare pentru eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei, înregistrând în faza iniţială unele succese, urmate apoi de un şir de înfrângeri: dezastrul de la Turtucaia (24 august 1916), spargerea frontului pe Jiu (octombrie 1916) şi pierderea bătăliei pentru apărarea oraşului Bucureşti (noiembrie 1916). Au fost înregistrate pierderi grele în efective şi materiale de război, iar două treimi din teritoriul ţării au fost ocupate de inamic.
Vizita pe front a regelui Ferdinad împreună cu regina Maria la 10 mai 1917.
Foto: (c) ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES
Spre sfârşitul anului 1916, Curtea Regală, guvernul, Parlamentul, instituţiile statului, dar şi oameni din toate categoriile sociale s-au refugiat la Iaşi. Starea de apăsare care domnea supra românilor, în acel moment, era marcată de imense suferinţe fizice şi morale. Regina Maria a început să viziteze spitalele de răniţi şi bolnavi, adresând cuvinte de încurajare, fiind numită ”Mama răniţilor”. De cealaltă parte, regele Ferdinand şi-a concentrat eforturile în direcţia reorganizării, dotării şi instruirii armatei, precum şi a elaborării unui plan de acţiune militară, care urma să fie pus în aplicare în primăvara anului 1917. Eforturile de reorganizare ale Armatei Române au fost susţinute de către generalul francez Henri Mathias Berthelot, unul dintre cei mai importanţi lideri militari ai Franţei (în prima parte a războiului), care s-a aflat în România, în perioada ianuarie – mai 1917, în fruntea unei misiuni militare, în calitate de şef al Comandamentului aliat al Dunării. În aceste condiţii, în vara anului 1917, armata română a reuşit să oprească înaintarea trupelor germane prin victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, victorii obţinute aproape numai de români.
Pe Frontul de Est situaţia era radical schimbată în contextul revoluţiei ruse. Aliatul României, cu 1 milion de soldaţi pe frontul din Moldova, ieşea din război. România a rămas singură să facă faţă presiunii forţelor armate ale Puterilor Centrale pe Frontul Oriental, fără nicio legătură cu Aliaţii, fiind obligată să încheie cu Puterile Centrale armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie/9 decembrie 1917), care a atras după sine şi tratative de pace, pe care guvernul român încerca să le amâne. Însă, după semnarea păcii de către guvernul sovietic la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), românii au fost nevoiţi să accepte, mai întâi preliminariile de la Buftea (5/18 martie) şi apoi Pacea separată de Bucureşti (23 aprilie/7 mai 1918). Condiţiile păcii au fost distructive pentru România: cedarea Dobrogei (Cadrilaterul şi o parte a judeţului Constanţa anexate Bulgariei, iar restul sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei şi Turciei), rectificare importantă de frontieră pe Carpaţi, în favoarea Austro-Ungariei (5.600 km pătraţi), concesionarea petrolului, grâului, pădurilor ş.a. (prin convenţii economice înrobitoare), libera trecere a trupelor austro-ungare spre Odessa ş.a, aminteşte volumul ”O istorie a românilor” (Ion Bulei, Ed. Meronia, 2007). Muntenia rămânea ocupată până la pacea generală, România fiind lipsită de iniţiativă militară şi diplomatică. Cu toate acestea, un eveniment de o deosebită importanţă pentru români a avut loc la 27 martie/9 aprilie 1918, când Basarabia s-a declarat unită cu România.
Intrarea in Bucureşti a regelui Ferdinand şi a reginei Maria în decembrie 1918.
Foto: (c) ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES
După lungi discuţii tensionate, la presiunea Puterilor Centrale, Tratatul de Pace de la Bucureşti a fost ratificat de Parlament, la 15 iunie 1918. Regele Ferdinand a refuzat promulgarea acestuia. În urma victoriilor Aliaţilor pe Frontul Apusean, cu Germania înfrântă, tratatul a fost anulat. În acest context, guvernul generalului Constantin Coandă a proclamat imediat mobilizarea generală şi, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, România a reintrat în război. În aprilie 1919, respingând un atac ungar, armata română a intrat în defileul Apusenilor şi a ocupat oraşele Satu Mare, Carei, Salonta, Oradea, ajungând până la Tisa. Armata lui Bela Kun a atacat armata română pe Tisa, care a respins atacul şi a preluat ofensiva, oprindu-se la Budapesta, pe care a ocupat-o la 4 august 1919.
În acest timp, un alt mare pas spre înfăptuirea unui stat unitar român era realizat de Congresul general al Bucovinei, care, întrunit la 15/28 noiembrie 1918, a votat în unanimitate ”Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”. Procesul a continuat cu Marea Adunare de la Alba Iulia, care a decis, în unanimitate, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, desăvârşindu-se astfel statul naţional unitar român. La 1/14 decembrie declaraţia a fost înmânată regelui Ferdinand I, care, la 11/24 decembrie, a promulgat decretul de sancţionare a unirii, totodată, precum şi pe cel privind Bucovina şi Basarabia. Tratatele de pace din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920 au recunoscut înfăptuirea unităţii statale naţionale – unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, potrivit lucrării ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2004).
Vizita regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Cămpeni, 28 mai 1919; inaugurarea podului.
Foto: (c) ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES
În aceeaşi zi în care, la Alba Iulia, Transilvania se unea cu România, regele Ferdinand şi regina Maria se reîntorceau în Capitală, alături de armata română. În primăvara anului 1919, regele împreună cu regina Maria au vizitat mai multe oraşe din Transilvania. În mai 1920, regele s-a aflat în Bucovina, mergând la Suceava, Putna şi Cernăuţi. A participat, la 24 octombrie 1930, la inaugurarea Universităţii româneşti din Cernăuţi. Regele Ferdinand a vizitat Basarabia, întâlnindu-se şi discutând, la Chişinău, cu fruntaşi politici şi oameni de cultură.
Ceremonia încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria a avut loc la 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. „Regele tuturor românilor” a purtat coroana de oţel pe care o primise de la regele Carol I, ce amintea de Plevna, şi căreia i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizând actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh, potrivit lucrării „Dicţionar biografic de istorie a României” (Editura Meronia, 2008).
Vizita regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Oradea, 21-23 mai 1919; mulţimea salutând familia regală.
Foto: (c) ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES
A urmat o perioadă de importante reorganizări în plan intern, respectiv adoptarea unei noi Constituţii (martie 1923), care consfinţea existenţa statului naţional unitar român, reforma electorală (acordarea votului universal masculin), reforma agricolă, modernizarea structurilor economice, dezvoltarea vieţii cultural-ştiinţifice. În temeiul Constituţiei din 1923, au fost adoptate legile de unificare, între care cele privind învăţământul primar (iunie 1924), organizarea armatei (iunie 1924), unificarea administrativă (iulie 1925). Regele s-a implicat în acest proces prin trimiterea mesajului său la fiecare proiect de lege pentru a fi dezbătut în Parlament şi prin promulgarea legilor adoptate. Spre deosebire de Carol I, care s-a implicat în problemele externe, regele Ferdinand s-a limitat doar la efectuarea de vizite, mai degrabă cu caracter protocolar, în câteva ţări europene. În mai 1924, s-a adresat Consiliului Societăţii Naţiunilor Unite de la Geneva.
Ultimii ani de domnie au fost marcaţi de dereglarea mecanismului constituţional privind succesiunea la tron, cu implicaţii asupra formei de guvernământ. Principele Carol a renunţat la drepturile şi prerogativele ce-i reveneau în calitate de principe moştenitor la Tronul României în trei rânduri: 1918, 1919 şi 1925. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea principelui Carol la tronul României şi se modifica Statutul Casei Regale. Principele Mihai, fiul lui Carol, era proclamat moştenitorul tronului şi s-a constituit o Regenţă (principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului.
Încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba-Iulia, 15 octombrie 1922.
Foto: (c) ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI/AGERPRES
La 27 mai 1927, bolnav, suveranul s-a retras la vila sa de la Scroviştea. A murit la 20 iulie 1927, la Sinaia şi a fost înmormântat la Curtea de Argeş, alături de regele Carol I şi de regina Elisabeta. AGERPRES
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
