La 29 martie/10 aprilie 1848, Mihail Sturdza, domnul Moldovei (1834-1849), a refuzat să accepte din cele 35 de puncte ale petiţiei-program, redactate în cadrul întrunirii reprezentanţilor grupărilor liberal-democrată şi liberal-moderată din Moldova, pe cele referitoare la dizolvarea Adunării Obşteşti şi înfiinţarea gărzii cetăţeneşti. În seara aceleiaşi zile, domnul a înăbuşit mişcarea revoluţionară cu forţa armată, operând numeroase arestări, notează lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
Programul moldovean alcătuit din 35 de puncte, expresie a situaţiei interne şi a forţelor politice antrenate în mişcare, urmărea trecerea către un regim reprezentativ mai larg. El prevedea, printre altele, asigurarea persoanei, înfiinţarea unei bănci naţionale, responsabilitate ministerială, îmbunătăţirea stării ţăranilor ş.a. Deşi primul articol proclama „sfânta păzire a Regulamentului (organic) în toată litera lui, fără nici o răstălmăcire”, având scopul de a sublinia legalitatea mişcării, două dintre revendicările incluse în program – dizolvarea Adunării obşteşti, aleasă prin abuz şi constituirea unei noi adunări, care să fie „adevărata reprezentaţie a naţiei”, şi constituirea gărzii naţionale – depăşeau cadrul regulamentar. Se urmărea ca, prin instaurarea legalităţii, în cadrul unui regim reprezentativ, să poată fi adoptate măsurile necesare pentru liberalizarea şi modernizarea societăţii. Multe dintre revendicări, la adăpostul formulărilor legale loveau în autoritatea Turciei şi protectoratul rusesc.
Copii ale petiţiei-program au fost date şi consulatelor din capitala Moldovei. La Consulatul prusac, documentele, însoţite de o proclamaţie scrisă în limba germană şi destinată presei, au fost remise de Panaiote Balş şi de Vasile Ghica. Cei doi au declarat consulului Emil Richthofen, că, din cauza opoziţiei lui Mihail Sturdza, fusese adoptată hotărârea ca acesta să fie constrâns prin intermediul forţei, iar ţara să fie declarată independentă de legăturile care o unesc de Poartă şi de Rusia.
Luând act de refuzul lui Sturdza, deputăţia, în componenţa căreia se aflau, printre alţii, Vasile Ghica, Costache Moruzi şi C. Rolla, s-a retras pentru a transmite conducătorilor mişcării, adunaţi, între timp în casa logofătului Al. Mavrocordat, punctul de vedere al acesteia. Sub influenţa mulţimii, Adunarea a hotărât să nu facă nicio concesie. Reîntorşi la palat, membrii deputăţiei au expus domnului decizia fruntaşilor revoluţionari şi i-au dat un răgaz de o jumătate de oră pentru a-şi preciza poziţia. Derutat la început, Mihail Sturdza şi-a recăpătat cumpătul, a concediat deputăţia, s-a retras cu familia la cazarmă şi a trecut degrabă la organizarea înăbuşirii mişcării revoluţionare. Unităţile militare din Iaşi, puse sub comanda fiilor săi, Dimitrie şi Gr. Sturdza, au fost mobilizate şi pregătite pentru intervenţie, conform volumului „Revoluţia română din 1848” (Editura Politică, Bucureşti, 1969).
Refuzul repetat al domnului de a satisface revendicările formulate de fruntaşii mişcării moldovene a stârnit revolta celor aflaţi în casa lui Al. Mavrocordat. Petiţia-proclamaţiune a fost multiplicată şi răspândită în tot Iaşul şi în ţinuturi. Au fost antrenate importante contingente de funcţionari, meseriaşi, lucrători. O parte din miliţie a fost atrasă de partea mişcării. S-au procurat arme.
Potrivit aprecierilor consulului rus Tumanski, numărul celor adunaţi la casa logofătului Al. Mavrocordat din dealul Copoului, unde aşteptau răspunsul domnului, era de aproape 1.200. Câţiva din tinerii cu vederi radicale – V. Ghica, C. Racliş, Al. I. Cuza – au rostit îndemnuri la rezistenţă armată, la răsturnarea ocârmuirii prin violenţă: „glasul nodorului este glasul lui Dumnezeu”, declara V. Ghica, cerând unirea tuturor, pentru a mântui „ţara de despotism”, în timp ce Al. Ioan Cuza reliefa sensul final al sacrificiului cu următoarele cuvinte: „cu moartea noastră trebuie să deschidem un viitor naţiei noastre, vrednic de mărirea trecutului strămoşilor noştri români. Astăzi, toate naţiile învie, trebuie să învie şi a noastră”, potrivit amplei lucrări „Istoria Românilor” (coordonator: acad. Dan Berindei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
Represiunea, deosebit de violentă, începută prin arestarea şi maltratarea celor aflaţi la Copou, s-a desfăşurat în noaptea de 29 spre 30 martie/10-11 aprilie şi în zilele care au urmat. Ea s-a abătut, în mod egal, asupra tuturor categoriilor sociale care, sub o formă sau alta, şi-au arătat nemulţumirile. După aprecierea lui Vasile Alecsandri, „târgul întreg este luat cu asalt de bande de slujitori beţi şi de arnăuţi aprinşi de dorul prădăciunii”.
Către ora 21.00, unităţile din garnizoana Iaşi, sub comanda lui Grigore Sturdza, au luat cu asalt casele lui C. Sturdza şi Al. Mavrocordat. La primul, unde se afla doar proprietarul şi familia, raidul s-a încheiat repede. În schimb, la casa lui Al. Mavrocordat, unde se mai aflau o parte din revoluţionari, a avut loc o ciocnire destul de violentă. Revoluţionarii au ridicat o baricadă, pentru a împiedica pătrunderea armatei. În incident au căzut victime şi din rândul populaţiei civile. Au avut loc peste 300 de arestări.
Cei consideraţi a fi iniţiatorii acţiunii revoluţionare, „13 din tinerii cei mai însemnaţi din Moldova”, printre care, Al. I. Cuza, A. Moruzi, V. Canta, Em. Costache Epureanu, Zaharia Moldoveanu, Mitică şi Răducanu Rosetti, N. Catargiu, D. Filipescu, Gr. Romalo şi Sandu Miclescu, au fost expediaţi, în mare grabă, la Galaţi şi de aici spre Măcin, pentru a fi predaţi turcilor. Şase dintre ei, între care şi Al. I. Cuza, au reuşit să fugă de sub escortă la Brăila, şi de acolo, cu sprijinul consulului austriac din Galaţi şi a celui englez din Brăila, au ajuns în Transilvania, de unde, mai târziu au pornit spre Bucovina. Vasile Alecsandri, împreună cu alţi câţiva, au scăpat de arestarea din seara de 29 martie şi s-au refugiat fie în Transilvania, fie în Ţara Românească sau în Bucovina. Constantin Moruzi, victimă a represiunii, nota că aceasta s-a exercitat asupra tuturor acelora care şi-au pus semnătura pe actul revoluţionar. Boierii cei mari au fost arestaţi, iar celor de ranguri inferioare li s-au aplicat între 50 şi 250 de lovituri, potrivit surselor amintite mai sus.
Mihail Sturdza a instituit un regim de teroare în Moldova. A solicitat Curţii de la Sankt Petersburg adoptarea mai multor măsuri pentru menţinerea ordinii în ţară: trimiterea peste Dunăre a delicvenţilor, care jucaseră un rol important în mişcarea revoluţionară, cu interdicţia de a mai reveni, un firman care să prevadă închisoarea în fortăreţele Rumeliei pentru orice conspirator, concentrarea de trupe la graniţe, pentru a interveni în caz de necesitate, instituirea, la Iaşi, a unei curţi marţiale, cu misiunea de a judeca repede cazurile de rebeliune deschisă şi de a executa imediat hotărârile care prevedeau pedeapsa capitală. Tinerilor moldoveni, care fuseseră la studii în Franţa şi se întorceau pentru a se alătura mişcării, li s-a interzis intrarea în ţară fiind opriţi la graniţă. S-a instituit cenzura, pentru a împiedica intrarea publicaţiilor cu conţinut revoluţionar din Ţara Românească şi Transilvania, potrivit volumului „Revoluţia română din 1848” (Editura Politică, Bucureşti, 1969).
Toate aceste măsuri au dus, în cele din urmă, la stingerea mişcării din capitala Moldovei, însă nu a putut ascunde nemulţumirile întregii populaţii, în special, a ţărănimii, ale cărei manifestări de nesupunere au continuat şi s-au prelungit până la sfârşitul anului. Acţiunile revoluţionarilor moldoveni s-au desfăşurat fie în exil, fie în ţară, în condiţii de profundă clandestinitate. Continuarea revoluţiei în Moldova a fost stimulată de izbucnirea şi desfăşurarea mişcărilor din Ţara Românească şi Transilvania. AGERPRES
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
