Unii au – totuşi – noroc. În oceanul de psihoterapeuţi care ne împresoară, Dieu merci!, nu există un Freud. Sunt freuzi, legiuni de jungi, lacani de stuf etc., dar nimic apropiat originalilor. E bine.
Ce-ar mai fi zis un Freud!… Cum ar fi încălcat el… ăăă… da, cum ar fi încălcat el. Nu are importanţă ce – că noi nu încălcăm. Ar fi tras un fum (pe şest, însă nu din cauza bolii, ci dintr-a beculeţului montat pe tavan din grija oficială pentru sănătatea istericilor perindându-se prin cabinet), ar fi scris ceva pe o hârtie (moşneag retrograd, fără device k lumea) şi ar fi privit orizontul roşu dinspre Apus. Soarele, ne învaţă Oamenii de Ştiinţă, devine roşu atunci când e gata să cadă. (Insul care a ieşit din peştera lui Platon avusese noroc: a nimerit afară mult mai devreme).
Bătrânul doctor n-ar fi ştiut cum să evadeze. Ce carte să mai scrie. Ce să ne spună (cui?, care „noi”?…) despre mareea de zărghiţi privindu-se în oglinda pacienţilor imaginari – dar nu mai puţin suferinzi prin aceasta –, cum se mai umflă în pene derbedeii, fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii… Un tip din Răsărit a zis-o, nu-şi amintea care, dar suna bine. Ce timpuri. Acum, poeţii, în această Kakanie generalizată, fiindcă nu mai erau în stare să producă două versuri acceptabile, primiseră sarcina de a inventa sinonime – de pildă – pentru impostură. Şi câtorva le mersese pe cinste: învechitul succes, care se preta la jocuri supărătoare auzului, a fost înlocuit repede cu dezvoltare personală, reconversie profesională, interdisciplinaritate (care consacra diletantismul ca prioritate de grad zero în dosarele destinate solicitării de finanţări pentru gargară)… Pe vremuri, scalzii mai bricolau echivalenţe preţioase de felul acesta, însă una era un kenning precum „ochiul Calului Mării” (pentru timonier) şi alta era o năzbâtie precum „gândire laterală” (pentru idioţenie).
Privirea lui Sigi (aşa cum îi spunea cândva maică-sa) rătăcea pe zidul unei clădiri de peste drum, zid acoperit de înjurături, îndemnuri, mutre stâlcite în culori vii, pete încifrate şi câteva precizări despre anatomia rudelor unor personalităţi (împreună cu instrucţiuni de folosire). Autorii îl avuseseră în minte, fără îndoială, pe Michelangelo – cu sincera convingere că este suficient să văcsuieşti fantezist un perete ca să-l transformi în Capela Sixtină. Ceva mai încolo, doi afoni răcneau a morţiu estimându-se Verdi (ecologiştii din Italia, I Verdi, „Verzii”, că de Giuseppe nu auziseră), o formă de viaţă bizară împletea sârme ca să-l amelioreze – poetic justice! – pe Francesco Queirolo (fuga la Wiki!), o tipă cu pantalonii deşiraţi era legată cu susul în jos de o macara (din acelea pentru depanat troleibuze) şi recita Hamlet 2: Răzbunarea Fantomei, pe când, mai jos pe stradă, nişte maşinării asemănătoare tripozilor lui H. G. ridicau nişte clădiri cu pereţi transparenţi, amintindu-i cu o anume duioşie de murăturile ceheşti, puse în borcane apropiate ca design.
Întâmplarea cea mai fericită a personajului nostru, însă, rămâne aceea că, după cum spuneam la început, el nu a suferit o crudă renaştere în zilele pe care le trăim. Unicele sale urme locuiesc liniştite în dicţionare, în tablouri atârnate prin cabinete şi în ambiţiile comice ale unor influenceri bine vânduţi la Cărtureşti (în mall) şi pe net. Net avantaj.
Sebastian Grama
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
