23.7 C
București
vineri, iulie 23, 2021

Suntem tinuti captivi intr-o gaura neagra din care n-am stiut sa iesim la timp.

Primul meu drum spre Est a fost in Ucraina, la combinatul de minereuri de la Krivoi Rog. Era prin 1994 cand Ucraina de abia mergea singura in lume, rupta din fostul imperiu sovietic.

Noi, romanii, eram investitorii celui mai mare proiect investitional extern, in parteneriat cu alte tari foste socialiste.

Un miliard de dolari am aruncat peste acest mastodont. Mi-am inceput drumul intr-un autocar care ne-a dus 700 de kilometri pe soselele peticite din acele vremuri.

Am ajuns in Odesa altadata un oras atragator la Marea Neagra, pentru o scurta perioada aflat si sub conducerea militara a Regatului Romaniei. Inca mai sunt etnici romani acolo desi autoritatile ucrainene ii considera mai curand basarabeni.

Gloria sovietica era bine reprezentata vizual si la cativa ani dupa dezintegrarea URSS. Din departare vedeam in port instalatiile militare, radarele de adancime si baza de submarine a flotei rusesti. Apoi, la pas prin oras, talciocul prafuit plin de nimicuri si resturi personale resapate de vanzatorii ambulanti.

Racketii ucraineni dominau drumurile parasite dinspre estul Ucrainei. Oricand ne asteptam la un atac asupra autocarului.

Dupa 24 de ore de intepenire in scaun am ajuns la Krivoi Rog, mandria societatii multilateral dezvoltate. Constructii neterminate intr-un oras industrial care urma sa adaposteasca zeci de mii de angajati.

Fieratanii peste tot, betoane cat vezi cu ochii. Un peisaj apocaliptic ca in Mad Max. Si multi oameni necajiti. Unii precum acei zombie din filme. Grupul de romani, trimisi acolo sa asigure viitoarea productie de pelete pentru marea industrie siderurgica, pierdea vremea. Investitia nu era finalizata, partenerii au renuntat la ea. Am ramas doar noi si ucrainenii.

Colonia de romani se inghesuia in blocurile construite pentru vremurile care n-au mai venit. Acolo am baut posirca alcoolizata filtrata prin pufoaica si mancam ciorba de burta preparata industrial. Viata de santier.

Am plecat cu putine amintiri din acel loc uitat de lume. Stiam ca va fi ultima oara cand voi fi ajuns acolo si ii compatimeam pe acei muncitori abandonati in teritoriul nimanui.

Dupa 25 de ani, Romania inca se lupta sa scape de mostenirea megalomanica a regimului comunist. Suntem tinuti captivi intr-o gaura neagra din care n-am stiut sa iesim la timp. Astazi abia am reusit sa renuntam la plata pazei pe santierul parasit.

Ucrainenii s-au mutat in cladirile construite de noi. Le folosesc ca imobile pentru adapostirea localnicilor din orasul aflat la cativa kilometri de combinat. Probabil ca vom avea nevoie de inca un sfert de veac ca sa ne amortizam esecul unei „investitii” care n-a produs nimic in afara de datorii, dobanzi la banci si multa suferinta inutila.

Claudiu Lucaci

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.

Cele mai noi

Din aceeasi categorie

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.