În „Originea operei de artă”, există un pasaj celebru în care Heidegger vorbeşte despre templul vechilor greci ca despre o unitate identitară, ce dezvăluie viaţa şi lucrurile aşa cum sunt, în toată splendoarea sau caracterul lor cumplit: furtuna şi cerul însorit, întunericul nopţii, zbuciumul mării, păsările, reptilele şi iarba – toate sunt puse în lumina potrivită de existenţa templului grec. Iar oamenii îşi dezvăluie fiinţa lor distinctă abia în preajma templului grec, care îi aduce pe atenieni împreună modelându-le destinul comun. Templul se dovedeşte un dezvăluitor al fiinţei, un „reper” necesar, ce luminează chipul esenţial al lucrurilor şi, mai ales, al oamenilor.
Ce spune Heidegger despre templul grec este valabil, odată ce creştinismul devine religie legală, şi despre biserici. Ridicată într-un loc cât mai înalt cu putinţă, de obicei în centrul oraşelor şi al cetăţilor, biserica devine un dezvăluitor de fiinţă. Le aminteşte oamenilor despre începutul şi sfărşitul vieţii, le dezvăluie un orizont mai presus de cele văzute şi le dă un sens comun, în care aceştia se strâng laolaltă pentru a mărturisi credinţa în „viaţa veacului ce va să fie”.
Pe scurt, templul şi biserica funcţionează ca un turnesol ontologic, care arată lumea aşa cum este ea în chip esenţial (ceea ce e totuna cu a spune că templul şi biserica modelează lumea).
Există un turnesol ontologic la timpurilor noastre? Există, numai că acum nu mai e nevoie să fie ridicat pe stâncă precum templul sau pe deal precum biserica. Înălţimile au dispărut, iar unitatea a dobândit nenumărate forme, fiecare având nenumărate instanţieri. Şi toate arată acum la fel, dincolo de plastic, vopsea şi lumini electrice. Locul în care trăim, cu reperele lui necesare, continuă să arate ce suntem cu adevărat. În Bucureşti, bannerele de pe blocuri ne arată o poftă care se amplifică neîncetat, Mega Image-urile ne luminează fiinţa noastră de consumatori, iar farmaciile aflate lângă alte farmacii dezvăluie o umanitate bolnavă, înclinată spre automedicaţie.
Dacă te duci „în cartier”, adică mai spre periferie, descoperi sălile de jocuri, lângă care se dezvăluie în chip necesar casele de amanet. Iar astea două trebuie „citite” împreună, căci sunt o singură unitate identitară, un turnesol ontologic, care arată că viaţa omului sărac e guvernată numai de şansă, e – cum se zice – „la mila sorţii”, o umanitate aruncată la ruletă, gata oricând să fie amanetată.
de Daniel Nica
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
