Intr-o toamna blanda am fost la Ypres. Nu stiu de ce mi-am adus aminte acum, aiurea, ca am fost la Ypres. Ca cine s-ar duce in fundul Belgiei, celebra cea mai plictisitoare tara de pe pamant, mai ales cand esti in drum spre Paris, conduci catatonic, singur in masina, dinspre un Amsterdam turbat doar in aparenta, in realitate cuminte ca un pudell bine dresat, plin de englezi retarzi a caror climax de weekend este sa stea inghesuiti unul in altul si sa scoata periodic niste ragete frugale de vikingi pensionati. Cuminte si egal, egal si simetric, la fel ca fetele oamenilor, frumoase in lipsa lor de trasaturi, egale, da, normal, ce sa zica un tigan ca mine, banale pana la Dumnezeu. La fel ca Amsterdamul, sa ma scuze suporterii natiilor nord-germanice. Pentru Ypres, daca mergi cum e normal pe coasta spre Franta, faci un ocol de vreo 150 de km in mainland, si toate astea doar ca sa vezi cimitire. Multe, multe rau, enorm de multe cimitire care inconjoara un oras ceva mai mare ca Mizilul, pentru ca acolo, la Ypres, au murit in jur de un milion de soldati intre 1915 si 1918 in cateva batalii majore al caror simbol a fost noroiul campurilor Flandrei si ploaia neincetata. Glisa si apa, apa si noroi in trei ani in care la Ypres s-a mutat iadul. Miza: cativa kilometri care n-au reprezentat absolut nicio valoare strategica sau de orice alta natura. Nimic. Cimitire. Opresti masina aiurea pe marginea drumului, cobori, te asezi pe vine si vezi in zare cativa copaci razleti. Intai copacii pentru ca nu esti pregatit pentru cruci. Nu inchizi portiera, uiti. Cat poti cuprinde cu ochii, dealuri intregi de cruci. Te ridici incet si patrunzi in linistea aia care nici macar nu fosneste, nu iti aprinzi tigara ca sa nu faci zgomot cu bricheta, nodul din gat iti taie respiratia cand vezi micul patrat de pamant decupat in iarba taiata milimetric de egal, cu un trandafir perfect inflorit din dreptul fiecarei pietre de mormant. Si brusc iti raman pe retina doar trandafirii, mii, zeci de mii. Romanul din tine se intreaba cine a facut asa ceva, si nu, nu mai e vorba despre cine si de ce i-a macelarit pe oamenii astia ci – pentru ca atat poti tu cuprinde – cine a masurat de atatea mii de ori patratul asta de pamant! Nu sunt belgieni, decat putini. Majoritatea mortilor sunt englezi, canadieni, niste francezi si cativa germani, tolerati in moarte in ingradituri ceva mai separate dar la fel de atent ingrijite. Pleci. In doi km aceasi scena, aceasi lipsa de fosnet, copacii sunt rari, pamantul n a mai vrut sa-i repuna in drepturi. Cateva placute iti descriu transeea 345, hill 299, ziua de… aiurea, 145 de morti, un singur atac. La intrari, modest decupate ca sa nu domine mormintele, sunt caiete si pixuri ca sa-ti scrii emotiile, scriu si eu, cu jena, ca si ai nostri au murit si sunt la fel de mandru de ei asa cum sunt ei de ai lor, aici. Cu jena. Nu-mi pot intrerupe gandul ca tiganii nostri ar fi furat si pixurile si trandafirii. Strangi pumnii de neputinta pentru ca stii sigur ca asa ar fi. Cornete ar fi facut din foile cu scris tremurat in toate limbile pamantului. Sper ca nimeni de aici nu stie ca la noi au ramas niste movile napadite de buruieni pe marginea drumurilor spre gratare… Si mi-e si mai rusine, nu stiu de ce, la 100 de ani dupa, la ei pare ca totul s a intamplat ieri. Iti tremura maduva in sira spinarii, plangi putin. Trebuie sa plangi, altfel te sufoci. Asezat pe iarba langa prvt John Smith, la stanga de prvt William William. Cand te ridici indrepti firele taiate milimetric, cu mana ca sa nu manjesti locul ala cu tine. Undeva, in campia Flandrei
Sunt locurile dinspre care oamenii-pradatori, homosexualii neomarxisti hrapareti, vin incoace ca sa ne fure bogatiile si sa ne distruga traditiile.
de Tudor Dumitrascu
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
