Acţiunile pentru desăvârşirea Unirii celor două ţări române s-au impus în mod dominant în politica externă a Principatelor Unite. Era cea mai importantă problemă a momentului, de rezolvarea căreia depindea viitorul noului stat şi care s-a realizat în două etape: prin „oficializarea” dublei alegeri şi prin recunoaşterea Unirii desăvârşite pe plan politico-administrativ, se arată în volumul ”Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)” (vol. VII, TOM I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
În cadrul primei etape, Principatele Unite au fost sprijinite de cinci puteri europene, numai Imperiile otoman şi habsburgic au refuzat să accepte dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Pentru a se obţine învestitura puterii suzerane şi a se acţiona eficient în vederea obţinerii recunoaşterii faptului împlinit, au fost trimise la Constantinopol, iniţial, două delegaţii, care apoi, a devenit una singură, condusă de Costache Negri şi s-a folosit sistemul misiunilor speciale, Principatele neavând dreptul reprezentării diplomatice permanente. Vasile Alecsandri, Ştefan Golescu, Ludovic Steege, Dumitru Brătianu, Ioan Bălăceanu s-au numărat printre cei însărcinaţi cu misiuni speciale şi cei cărora, alături de delegaţii de la Constantinopol, li se datorează, în bună măsură, recunoaşterea dublei alegeri.
Lucrările Conferinţei de la Paris a reprezentanţilor Puterilor garante (Franţa, Rusia, Marea Britanie, Prusia, Regatul Sardiniei, Imperiul habsburgic şi cel otoman) au început la 26 martie/7 aprilie 1859 şi s-au încheiat la 25 august/6 septembrie 1859. Cu excepţia imperiilor otoman şi habsburgic, celelalte puteri au recunoscut de jure, la 1/13 aprilie, înalta alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Lucrările conferinţei au fost întrerupte în aprilie, pe fondul complicării situaţiei internaţionale în urma izbucnirii războiului franco-austro-piemontez, care a determinat o întârziere în procesul de recunoaştere a dublei alegeri de către Austria şi Imperiul Otoman.
Austria a recunoscut de facto, la 2/14 mai 1859, dubla alegere, printr-o notă scrisă şi a reluat legăturile diplomatice cu cele două guverne româneşti, de la Iaşi şi de la Bucureşti. Tărăgănarea negocierilor privind recunoaşterea dublei alegeri de către Imperiul otoman l-a determinat pe Alexandru I. Cuza să aibă în vedere şi eventualitatea definitivării Unirii printr-o acţiune naţională, concentrând cele două armate în tabăra de la Floreşti, în judeţul Prahova.
Sfârşitul ostilităţilor din Italia a adus în prim-plan negocierile diplomatice. Cu toate că otomanii continuau tergiversările, în cadrul celei de-a treia şedinţe a Conferinţei de la Paris, din 25 august/6 septembrie, atât Austria cât şi Imperiul Otoman au recunoscut dubla alegere. Evenimentul a consacrat uniunea personală a celor două Principate, prima etapă spre realizarea deplină a Unirii. Meritul principal a revenit mai ales domnitorului care, în condiţiile separării politice a celor două ţări, a organizat cabinetul domnesc, prin intermediul căruia, sub directa sa îndrumare, s-au desfăşurat acţiunile de politică externă.
În vara anului 1860, Alexandru Ioan Cuza a pregătit un memoriu către puteri, prin care cerea desăvârşirea Unirii şi lărgirea bazei electorale. Evenimentele internaţionale, în special procesul de unificare a Italiei, care se afla în plină desfăşurare, şi problema siriană, n-au permis prezentarea acestui memoriu decât în decembrie 1860. Dar şi până atunci, orice moment a fost folosit pentru susţinerea cerinţelor poporului român. În cele din urmă, la 19 aprilie/1 mai 1861, o circulară otomană a invitat Puterile garante la o înţelegere diplomatică în cadrul unei conferinţe consacrate problemelor puse de Principate şi, îndeosebi, problemei Unirii. Poarta limita însă durata Unirii administrative la domnia lui Cuza şi încerca să dobândească un drept de intervenţie peste Dunăre.
Nemulţumit de lungirea nejustificată a procesului, Alexandru Ioan Cuza a plănuit, în două rânduri, în mai şi în august, proclamarea internă a unificării politico-administrative, fiind pregătite chiar şi documentele necesare acţiunii. S-a renunţat în cele din urmă la acest plan şi s-a decis să se aştepte hotărârea puterilor. Pe lângă activităţile cabinetului domnesc, condus de Arthur Baligot de Beyne, ale lui Costache Negri, agentul Principatelor pe lângă Poartă, şi ale lui Vasile Alecsandri, trimis în misiune la Paris, în vara anului 1861 s-au folosit alte două delegaţii speciale. Prima, sosită la Constantinopol cu prilejul înscăunării noului sultan Abdul-Aziz, a discutat fără succes eventualitatea proclamării Unirii doar cu asentimentul tacit al Porţii. Cea de-a doua, trimisă la Livadia, în Crimeea, a fost bine primită, Rusia neopunându-se realizării Unirii depline, deşi guvernul ţarist făcea presiuni pentru ca guvernele Principatelor să fie încredinţate grupărilor conservatoare.
În cele din urmă, la 13/25 septembrie 1861, Conferinţa Puterilor garante şi-a început lucrările. Domnitorul Cuza a renunţat să mai pună în discuţie problema electorală. Din nou, negocierile s-au prelungit, mai ales pentru că Poarta pretindea dreptul de intervenţie militară în Principate. Într-un sfârşit, un consens a fost stabilit în cadrul Conferinţei, la 22 decembrie/4 decembrie, când Poarta Otomană a emanat ”Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei” prin care admitea unirea administrativă şi politică a Principatelor: reunirea ministerelor de la Iaşi şi Bucureşti într-un singur guvern şi a Adunărilor Elective într-una singură, suspendarea activităţii Comisiei Centrale de la Focşani, menţinerea frontierei dintre cele două ţări, institutirea în fiecare principat a câte unui unui consiliu provincial, ce urma să fie consultat asupra tuturor legilor şi regulamentelor de interes local, potrivit ”Istoriei României în date” (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003).
Costache Negri comunica, la 24 noiembrie/6 decembrie 1861, trimiterea firmanului către ţară. În mesajul său, cu prilejul deschiderii Corpurilor Legiuitoare de la Iaşi din 3/15 decembrie 1861, domnitorul Alexandru I. Cuza, anunţa că ”Înalta Poartă precum şi toate puterile garante” au aderat la Unirea Principatelor, care va fi aşa cum ”România o va simţi şi o va dori”. A trecut însă aproape un an de la remiterea memoriului din iunie 1860 pentru ca cerinţele poporului român să fie îndeplinite.
Proclamând Unirea la 11/23 decembrie 1861, domnitorul Alexandru I. Cuza a prezentat-o ca izbândă a poporului român şi nu ca un dar al puterilor din afară: ”Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă şi de puterile garante… Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”, potrivit lucrărilor ”O istorie sinceră a poporului român” (Florin Constantiniu, Ed. Univers Enciclopedic, 2008) şi ”Istoria României în date” (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003).
Primul guvern unitar al României a fost creat la 22 ianuarie/3 februarie 1862 şi lucrările primului Parlament al României au fost deschise la 24 ianuarie/5 februarie la Bucureşti, oraş devenit capitala ţării.
Apărarea şi consolidarea autonomiei Principatelor a fost o altă preocupare constantă în politica externă de după 24 ianuarie/5 februarie 1859. AGERPRES
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
