Un copil care spune ”și iadul tot la Dumnezeu e” cu așa o candoare că nu ai cum să nu-ți aduci aminte de senzația preaplinului de Viață care te-a potopit cândva, luându-te pe nepregătite și, cu sublimul transformat instantaneu în groaza de a nu-l putea cuprinde, să nu-i dai celui mic dreptate, intuind că Dumnezeu, ca supraabundență de Viață, se arată mereu pe sine voalat de frumusețe și, uneori, se manifestă pe deplin, anihilând orice rezistență, făcând complet insignifiantă identitatea personală cu care te lauzi, ca și cum te-ai topi zburând drept în soare ca o ciocârlie beată de lumină, gângurind cu ultimele puteri despre realitatea propoziției ”iadul e inima lui Dumnezeu”.
de Mario Barangea
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
