Cuvinte mari, vorbe pe care trebuie să le ignoraţi, imagini redundante, prea concrete, desuete. Dar fără ele suntem orbi şi pierduţi. Ocolindu-le, lăsăm loc în noi înşine unui vierme înfometat și psihofag, care se încheagă şi se mărește pe măsură ce le uităm. De asta trebuie să le pronunţăm, să credem încă în ele. Privim și mărturisim. Cuvintele sunt asemenea unor mâini pe care le trimitem din departe în departe să mângâie viaţa.
Ce e gol se umple, tot ce scade se măreşte apoi. Acest ”apoi” e întoarcerea, epistrofa, destinația ultimă a nostalgicului. E un „apoi” tot atât de important pe cât sunt de necesare obiectul teologiei, sensul filosofiei şi însemnătatea spiritualităţii la un loc. Observăm și mărturisim, chiar dacă destăinuirea se face spontan un răcnet. Până la rostire e răstirea. Țipăm, știind că facem asta deschizându-ne disperarea sau bucuria în vocale. Vocalele sunt sunete continue, circulare – ca existenţa. La rădăcinile noastre, sufletul e un animal. Onomatopeele ne sunt foarte familiare: observația proaspătă cheamă imediat un strigăt. Am uitat și asta.
Mario Barangea
·
Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
